Psihologie criminalistică

Personalitatea este la nivelul omului integral, un nivel bio-psiho-socio cultural, ce se constituie fundamental in conditiile existentei si activitatii din primele etape ale dezvoltarii individuale in societate. Nucleul psihic al personalitatii este, in acelasi timp, rezultat si premisa a dezvoltarii umane. Psihicul constient este strans legat de toate celelalte compartimente ale personalitatii. Astfel sunt relevate si demonstrate blocuri unitare : psihosomatice, psihosocial si psihocultural.

Personalitatea este intotdeauna unica si originala. Aceasta intrucat fiecare porneste de la o zestre ereditara unica singulara (numai gemenii univitelini poseda ereditati identice) si mai departe in campul existentei sociale concrete, fiecare strabate un drum anume, incercand o serie de variate experiente, desfasurand diferite activitati si intrand in anumite relatii, toate avand anumite efecte asupra cursului dezvoltarii si construirii edificiului de personalitate.

Insusirile si sistemul general-uman de personalitate sunt proprii tuturor oamenilor din toate locurile si timpurile. In momentul general-uman de personalitate intra, obligatoriu :

1. apartenenta la speta umana.

2. calitatatea de fiinta sociala si, deci membrul al societatii.

3. calitatea de fiinta constienta dotata cu gandire si vointa.

4. participarea la cultura, dotarea cu valori si orientarea dupa aceste valori.

Aceste cadre de principiu reprezinta baza conceptuala necesara pentru a intreprinde studiul stiintific al sistemului de personalitate.

PSIHOLOGIE JUDICIARA

Fundamentarea prezentei psihologiei judiciare pe terenul dreptului este demonstrata de faptul ca inainte de a fi existat raporturi de drept, in societate s-au dezvoltat raporturi naturale, interumane, cu continut si motivatie psihologica, interesele partilor fiind determinate de motivatii si scopuri, energizate de mobilizarea vointei fizice si psihice a agentilor de drept, precedate sub aspectul cognitiv de mai mult sau mai putin complexe procese de deliberare sub aspectul prevederii si anticiparii urmarilor.

In ce priveste vinovatia, notiune indiscutabil psihologica, distinsul profesor universitar doctor Constantin Mitrache subliniaza ca: “vinovatia exista cand fapta care prezinta pericol social este savarsita cu intentie sau din culpa”, evidentiind in continuare subtile diferentieri, primordial psihologice si evident, cu ulterioare efecte sub aspect juridic, dupa cum urmeaza :

1. fapta este savarsita cu intentie cand infractorul:

a) prevede rezultatul faptei sale urmarind producerea lui prin savarsirea acelei fapte (intentie directa).

b) prevede rezultatul faptei sale si, desi nu-l urmareste, accepta posibilitatea producerii lui (intentie indirecta).

2. fapta este savarsita din culpa cand infractorul :

a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l accepta, socotind fara temei ca el nu se va produce (usurinta).

b) nu prevede rezultatul faptei sale, desi trebuia si putea sa-l prevada (neglijenta).

3. intentia depasita (praeterintentia) - forma mixta : intentia si culpa reunite - savarsirea unei fapte cu intentie si producerea unui rezultat ce i se imputa acestuia sub forma culpei, deoarece nu l-a prevazut desi trebuia si putea sa-l prevada. Esentiala este imprejurarea ca faptuitorul savarseste o fapta urmarind un anumit rezultat, dar care rezultat se amplifica devenind mai grav si realizand continutul unei alte infractiuni (lovituri cauzatoare de moarte), ori o varianta agravanta a infractiunii iniale (talharia cu moartea victimei).

Vinovatia, din punct de vedere psihologic, este o atitudine rezultanta a interactiunii constiintei cu vointa (factorul cognitive si volitiv). Vointa - pentru a exista - cere o atitudine constienta in sensul ca faptuitorul isi da seama, are reprezentarea actiunilor sau inactiunilor sale, al rezultatului, actiunii savarsite cu vointa, acestea mobilizandu-i energia fizica si psihica in sensul realizarii rezultatelor dorite urmarite. Vinovatia nu poate exista la savarsirea unei fapte daca faptuitorul nu a voit acea fapta - constrangere - ori nu a putut avea reprezentarea rezultatului din cauze neimputabile lui - lipsa discernamantului.