Carta Organizației Națiunilor Unite

Crearea O.N.U. a fost unul din rezultatele importante ale celui de-al doilea razboi mondial.

Înca din timpul razboiului, s-a pus problema crearii unei noi organizatii. În Declaratia din 1 ianuarie 1942 asupra luptei comune împotriva tarilor Axei, reprezentantii a 26 tari din coalitia antihitlerista au folosit denumirea „Natiunilor Unite” pentru a denumi forma de colaborare dintre ele

În octombrie 1943, la Conferinta de la Moscova a ministrilor afacerilor externe ai marilor puteri aliate s-a adoptat o Declaratie cu privire la securitatea generala, care prevedea ca în termenul cel mai scurt va trebui înfiintata o organizatie internationala universala, întemeiata pe principiul egalitatii suverane, care sa cuprinda toate statele. Erau formulate scopurile si principiile noii organizatii, reafirmate apoi si la Conferinta de la Teheran din decembrie 1943.

Primul proiect al statutului noii organizatii a fost elaborat la Conferinta de la Dumbarton Oaks (lânga Washington), în perioada august-octombrie 1944, cu participarea

reprezentantilor S.U.A., Angliei, Chinei si U.R.S.S. La Conferinta de la Yalta, din 1945, reprezentantii S.U.A., Angliei si URSS au convenit asupra principiului unanimitatii membrilor permanenti al Consiliului de Securitate, ramasa nerezolvata la Dumbarton Oaks.

Carta Organizatiei Natiunilor Unite a fost semnata la San Francisco la 26 iunie 1945, la incheierea Conferintei Natiunilor Unite pentru Organizatia Internationala. Statutul Curtii Internationale de Justitie face parte integrata din Carta.

Carta Naţiunilor Unite a intrat în vigoare la 24 octombrie 1945 când marile puteri au realizat schimbul instrumentelor de ratificare. În acest fel a fost posibilã convocarea, la Londra, la 10 ianuarie 1946, a primei sesiuni a Adunãrii generale la care au participat delegaţii celor 51 de state fondatoare. Cu acest prilej a fost ales primul Consiliu de Securitate, membrii Consiliului Economic şi Social al Curţii Internaţionale de Justiţie. Prima rezoluţie adoptatã de Adunare a avut ca obiect crearea Comisiei pentru energie atomicã.

Începând cu luna martie 1946 sediul Adunãrii Generale a fost mutat într-un loc provizoriu din New York. Abia în decembrie 1946 a fost ales terenul pentru sediul actual, a cãrui construcţie a început în 1949 şi s-a încheiat în anul urmãtor. La 20 octombrie 1947 a fost aprobat şi steagul oficial al organizaţiei, bine cunoscut acum în toatã lumea. Primul secretar general a ONU a fost numit la 1 februarie 1946 în persoana lui Trygve Lie, care a ocupat acest post pânã la 1953.

Carta ONU cuprinde 111 articole, divizate in 19 capitole, precedate de preambul. Capitolele in cauza se refera la: scopuri si principii; membri; structura organizatiei; Adunarea Generala; Consiliul de Securitate; reglementarea pasnica a disputelor; actiuni in caz de amenintare a pacii; aranjamente regionale; cooperarea economica si sociala internationala; Consiliul economic si social; Declaratia privind teritoriile ne-autonome; Consiliul international de tutela; compozitia Consiliului de tutela; Curtea internationala de Justitie; Secretariatul; diverse; aranjamente tranzitorii de securitate; amendamente; ratificare si semnare. Conform prevederilor articolului 110, ratificarea Cartei de catre cele cinci mari puteri, plus majoritatea celorlalti semnatari, insemna, de fapt, intrarea in aplicare a documentului. Conditia a fost formal indeplinita la 24 octombrie 1945, cand Organizatia Natiunilor Unite a intrat efectiv in istorie.

Amendamentele la Articolele 23, 27 si 61 ale Cartei au fost adoptate de Adunarea Generala la 17 decembrie 1963 si au intrat in vigoare la 31 august 1965. Un alt amendament la Articolul 61 a fost adoptat de Adunarea Generala la 20 decembrie 1971 si a intrat in vigoare la 24 septembrie 1973. Amendamentul la Articolul 109 adoptat de Adunarea Generala la 20 decembrie 1965, a intrat in vigoare la 12 iunie 1968.

Amendamentul la Articolul 23 sporeste de la unsprezece la cincisprezece numarul membrilor Consiliului de Securitate. Amendamentul la Articolul 27 dispune ca hotaririle Consiliului de Securitate in probleme de procedura sa fie luate cu votut afirmativ a noua membri (anterior sapte), iar hotaririle sale asupra oricaror alte chestiuni sa fie luate cu votul afirmativ a noua membri (anterior sapte), cuprinzind si voturile concordante ale celor cinci membri permanenti ai Consiliului.