Cheltuielile angajate de procedura arbitrală

INTRODUCERE

Cheltuielile angajate într-o procedură arbitrală pot reprezenta o parte semnificativă a costurilor totale implicate în rezolvarea unei dispute prin arbitraj. Procedura arbitrală implică adesea angajarea unor experți, consultanți juridici și arbitri, precum și plata taxelor de administrare și a altor cheltuieli asociate. Aceste cheltuieli pot varia în funcție de complexitatea cazului, durata procedurii și onorariile profesioniștilor implicați.

Taxele de administrare sunt percepute de instituția de arbitraj pentru a acoperi costurile de gestionare a procedurii. Acestea pot fi calculate în funcție de valoarea disputei sau pot consta într-o sumă fixă sau un procent din valoarea disputei. Onorariile arbitrilor reprezintă plățile pentru serviciile lor în calitate de arbitri în rezolvarea cazului și pot fi stabilite ca o sumă fixă sau un tarif orar.

Pe lângă acestea, părțile implicate în procedură trebuie să suporte cheltuielile avocaților și consultanților juridici pe care îi angajează pentru a-și reprezenta interesele în fața tribunalului arbitral. Aceste onorarii pot varia în funcție de experiența și notorietatea profesioniștilor implicați.

Uneori, într-un caz arbitral, este necesară implicarea experților independenți pentru a oferi opinii sau evaluări în anumite domenii relevante pentru dispută. Aceste cheltuieli, cum ar fi onorariile experților și costurile asociate cercetării și elaborării rapoartelor, sunt, de asemenea, suportate de părți.

Alte cheltuieli administrative pot include costurile de traducere, de expediere a corespondenței sau de închiriere a sălilor de ședință.

Este important ca părțile implicate să aibă în vedere aceste cheltuieli înainte de a se angaja într-o procedură arbitrală și să ia în considerare și posibilitatea de a ajunge la o înțelegere amiabilă sau de a recurge la alte metode de rezolvare a litigiilor, în funcție de circumstanțe.

II. Costuri și cheltuieli arbitrale

Referitor la costurile procedurilor de arbitraj, de obicei, se consideră că acestea sunt mai mici decât cele ale procedurilor statale, având în vedere durata și rezultatul unei proceduri private.

Cu toate acestea, în realitate, cheltuielile efective asociate cu arbitrajul, indiferent de instituția care îl găzduiește, sunt adesea mai mari decât cele implicate de procedurile judiciare, ceea ce poate fi dezavantajos în special pentru non-comercianți sau pentru comercianții mici, care deseori prioritizează costurile reduse în detrimentul celerității procesului.

Distingem între cheltuielile efective ale părților, care reprezintă suma de bani cheltuită pentru desfășurarea procedurii, și costurile arbitrajului, care include atât aspecte financiare, cât și factori precum timpul sau calitatea procedurii, care pot influența alegerea arbitrajului în detrimentul unui proces în instanță.

Principala amenințare apare atunci când costurile arbitrajului nu sunt echitabile pentru ambele părți. În astfel de situații, care sunt frecvente în litigiile cu consumatori, angajați sau mici afaceri, cheltuielile asociate arbitrajului pot fi atât de mari încât renunțarea la proces devine o opțiune. De aceea, marile companii adaugă adesea clauze arbitrale abuzive în contractele cu persoane cu resurse financiare limitate.

Astfel, în diverse jurisdicții, s-a interzis incluziunea acestor clauze în contracte atunci când există o discrepanță semnificativă în resursele părților, deoarece acest lucru poate limita accesul la sistemul judiciar.

Un exemplu în acest sens este legislația română, care consideră clauza compromisorie drept abuzivă în contractele dintre comercianți și consumatori. Această regulă se găsește în Legea nr. 193 din 6 noiembrie 2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori (Anexa: “Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: [ ] l) exclud dreptul consumatorului de a intenta acțiuni legale sau de a folosi alte căi legale, solicitându-I în același timp să rezolve disputele în special prin arbitraj;”).

În cazurile contractuale în care legea nu oferă protecție explicită părții mai vulnerabile, clauza de arbitraj este în general acceptată, iar implicațiile legale ale acesteia se presupun cunoscute de către parte. Curtea Constituțională a confirmat acest lucru în ceea ce privește anumite excepții de neconstituționalitate ridicate cu privire la prevederile din Codul de procedură civilă referitoare la clauzele de arbitraj. S-au invocat aceste excepții pe motivul că ar încălca dispozițiile constituționale privind egalitatea în drepturi și accesul liber la justiție, precum și articolul 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului referitor la dreptul la un proces echitabil și soluționarea într-un termen rezonabil. Curtea Constituțională a respins aceste excepții, conform Deciziei CCR nr. 8 din 9 ianuarie 2007.

Drept urmare, în sistemul nostru juridic, în situațiile în care nu există o protecție legală recunoscută unei părți, se presupune existența egalității juridice, iar clauzele de arbitraj nu pot fi considerate nule pe acest motiv.