Conceptul de stat și procesul formării statelor moderne în spațiul european

Din punct de vedere semantic cuvântul stat vine din verbul latin statuo = a pune, a așeza, a întemeia. Sintagma „Status civitas” în Imperiul Roman exprima modul de guvernare a Cetății. Romanii au acordat cuvântului „status” o semnificație politică, adăugându-i determinativul „res publica” = lucru public, ideea de conducere a vieții publice sau a statului.

Grecii foloseau denumirea de „polis” = cetate și „politeia” = forma de organizare, pentru același tip de organizare politica a unei colectivități umane.

Statul antic se caracteriza prin confuzia între monarhul ereditar și prerogativele sale de conducere pe care le deținea ca bunuri personale, prin centralizarea excesivă a puterii și prin metode despotice de guvernare. Statul grec antic și Imperiul Roman de Apus au dispărut.

Statul Roman a decăzut în secolul V sub presiunea atacurilor succesive a unor puternice popoare migratoare foarte bine organizate din punct de vedere militar, dar inferioare cultural și spiritual față de civilizația romană. În locul puterii publice și a statului roman au apărut o puzderie de cvasiregate, independente unele de altele. Conducerea vieții publice a fost preluată de cvasiautorități patriarhale.

Un rol important în păstrarea elementelor gândirii filozofice și politice grecești - prelații lăcașurilor sfinte din Orientul Mijlociu, care au salvat scrierile antichității.

În întreg Evul Mediu, lipsa unui concept care să definească conținutul și esența statului, distinct de termenul larg folosit încă din secolul al XIII-lea de „regere” = a guverna, a axat preocupările doctrinarilor, începând cu Sfântul Augustin și Thoma de Aquino pe explicarea fundamentelor teoretice și ale aplicațiilor practic-politice ale termenului de guvernare (regimen), rațiune de stat, dominație, conducere, fie din perspectiva evanghelizării, fie din cea a afirmării puterii laice. Dacă pe parcursul Evului Mediu propriu-zis (sec. X-XIII) Biserica își arogase puterea de organizare și disciplinare socială (Apusul Europei), spre sfârșitul Evului Mediu asistăm la transformarea societății bazată pe principii de morală creștină - societate organizată progresiv pe principii politice laice.

Machiavelli folosea pentru prima dată termenul de stat într-un sens modern în lucrarea „Principele” scrisă în 1513 și publicată la Roma în 1532.

În accepția dată de Machiavelli și contemporanii săi, cuvântul stat are la origine termenul latin status. În documentele de cancelarie cuvântul status era folosit în mod curent, dar în înțelesul de stare socială. Un astfel de document a fost dat de Vladislav, domnitorul Țării Românești la 20 ianuarie 1368, prin care a instituit o serie de privilegii negustorilor brașoveni.

Noțiunea de „stat”, ca formă instituțională de organizare și exercitare a puterii politice, s-a desprins din noțiunea de „regimen” (a guverna).

Aparitia statului a fost precedata de diferite forme de organizare sociala la care s-a recurs instinctiv, natural, din cerinta resimtita de indivizii izolati de a se adapta unui mediu natural, ostil fiecarei fiinte umane. Organizati apoi social, evident in forme rudimentare, indivizii component ai unui grup determinat au trebuit sa se adapteze unui mediu intercomunitar, alaturi de o diversitate de grupuri sociale si formate dupa aceleeasi reguli. Acest nou tip de adaptare se deosebeste fundamental de adaptarea indiviziilor primari la mediul natural inconjurator.

Numeroase studii antropologice pun in evidenta existenta unor popoare primitive care desi aveau un anumit grad de organizare sociala dispusa ierarhic, nu au cunoscut institutia statului.

În Evul Mediu pentru stat se folosea termenul de regat, țară, principat sau republică, noțiuni care exprimau ideea de întindere a teritoriului statal și ideea de putere a regelui, principelui sau, după caz, a corpului politic local de a comanda și de a cere să li se dea ascultare.