Condiții de aderare la UE

1. Pregătirea aderării la Uniunea Europeană a statelor asociate

Extinderea este instrumentul principal prin care UE lărgeşte zona de pace, prosperitate şi stabilitate spre noi state, contribuie la reunificarea continentului, îşi extinde piaţa comună, devenind mai competitivă pe arena mondială şi mai pregătită pentru a face faţă presiunilor globalizării, şi îşi consolidează rolul de actor internaţional.

Potrivit Tratatului UE, „orice stat european poate depune cerere de aderare la UE”, iar „Uniunea este fondată pe principiile libertăţii, democraţiei, respectului pentru drepturile omului şi libertăţilor fundamentale şi supremaţiei legii, principii împărtăşite de toate statele membre”. Astfel, pentru a putea adera la UE, un stat trebuie să îndeplinească criteriile de aderare, cunoscute şi ca criteriile de la Copenhaga (anexa 1).

Pornind de la criteriile enunţate la Consiliul European de la Copenhaga, din iunie 1993, a căror îndeplinire se impune pentru dobândirea statutului de membru al UE, Consiliul European de la Essen (decembrie 1994) a adoptat un document programatic - Strategia de pregătire a ţărilor asociate din Europa Centrală şi de Est pentru aderarea la UE.

Afirmând că extinderea UE constituie o necesitate politică şi o şansă istorică pentru Europa şi reiterând principiul oportunităţilor egale, care guvernează procesul de aderare la Uniune a ţărilor asociate din Europa Centrala şi de Est, Consiliul European de la Madrid (decembrie 1995) a solicitat Comisiei Europene elaborarea unor Avize în privinţa candidaturilor înaintate UE, necesare luării deciziei de începere efectivă a negocierilor de aderare.

Plecând de la aceste considerente, Uniunea Europeană a dezvoltat o strategie globală de preaderare ale cărei caracteristici principale erau relaţiile structurate dintre ţările candidate şi instituţiile comunitare, dezvoltarea acordurilor europene de asociere.

Cel mai mare val de extindere a UE a avut loc în mai 2004, când la UE au aderat 10 noi state membre, în mare parte state central - şi est – europene (Republica Cehă, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Slovacia, Slovenia, Polonia, Ungaria). Acest val de extindere s-a deosebit de cele precedente prin amploare, dar şi prin faptul că în momentul aderării nivelul de dezvoltare al noilor membri era mult inferior celui din UE, iar trecutul politic şi economic al acestora se deosebea integral de cel al UE.

Extinderea din 2004 a dus însă la apariţia unor noi provocări pentru UE, şi anume a creat pericolul apariţiei unor noi linii de diviziune în Europa şi al excluderii unei serii de state europene, cu puternice aspiraţii de integrare europeană, de la procesele politice şi economice integraţioniste din interiorul UE şi de la beneficiile pe care le comportă acestea. Pentru a evita ca acest lucru să se întâmple, UE a elaborat Politica Europeană de Vecinătate.

Politica Europeană de Vecinătate (PEV) a apărut ca urmare a aderării la UE a zece noi state membre în mai 2004. Obiectivul principal al PEV este de a împărtăşi beneficiile acestei extinderi cu statele din vecinătatea apropiată (PEV include vecinii estici ai UE: Belarus, Ucraina şi Moldova; statele din Caucazul de Sud: Georgia, Armenia şi Azerbaidjan; statele sud- şi est-mediteranene: Maroc, Alger, Tunisia, Libia, Egipt, Izrael, Iordania, Liban, Siria şi Autoritatea Palestiniană. UE dezvoltă relaţii speciale cu Rusia în cadrul unui “parteneriat strategic”. Statele candidate pentru aderare la UE, Turcia, Croaţia, Macedonia şi statele din Balcanii de vest nu participă la PEV) pentru care, pe termen mediu, nu există perspectiva de aderare la UE. PEV a fost concepută în aşa fel încît să evite apariţia unor linii de diviziune dintre Europa extinsă şi vecinii acesteia, oferindu-le statelor vecine posibilitatea de a participa la activităţile UE prin intermediul unei colaborări politice şi economice mai strânse.