Diferențe între Infracțiunile de Viol și Act Sexual cu un Minor

1. Evoluţia istorică a reglementărilor răspunderii penale pentru infracţiunile privitoare la viaţa sexuală în România

Încă de timpuriu, omul a conştientizat necesitatea reglementării raporturilor juridice cu semenii şi astfel a creat un drept nescris, cutumiar, pentru ca mai târziu să introducă, un drept scris cu caracter de „lege”.

Primele reglementări scrise privind infracţiunile la viaţa sexuală, în ţara noastră, sunt cunoscute încă din secolul al XVII-lea, când, în Moldova a fost adoptată cea mai importantă pravilă, respectiv „Pravila lui Vasile Lupu” sau „Carte Românească de Învăţătură”, prima codificare legislativă cu caracter laic din istoria dreptului nostru. Ea a fost întocmită de către logofătul Eustache din ordinele lui Vasile Lupu şi tipărită în anul 1646 la tipografia Mânăstirii Trei Sfetite din Iaşi.

Dispoziţiile penale regăsite în pravilă sunt formulate pe baza unor principii moderne, preluate din lucrarea lui Prosper Farnaccius. Infracţiunile erau numite vini sau greşeli şi erau clasificate în vini mari şi vini mici.

În codificarea lor se avea în vedere aspectul intenţional, locul şi timpul, coautorii lor, caracterul flagrant (vină de faţă) sau neflagrant. Se operează cu noţiuni evoluate: tentativă, concurs de infracţiuni.

Violul era reglementat ca infracţiune sub denumirea de „sila fecioarelor”. Subiect activ al infracţiunii de viol putând fi atât bărbatul cât şi femeia. Victima putea fi minorul, fata fecioară (copila) dar şi femeia măritată sau văduvă.

Ca de obicei, reglementarea infracţiunii începea în text cu definirea elementelor noţiunii. Sila fecioarelor avea loc atunci când se strica fecioria.

Pedeapsa se aplica în funcţie de condiţia socială a infractorului: bogatul cu pierderea unei sume de bani din averea sa, pe când cel sărac cu bătaia şi scoaterea din comunitate; după încrederea ce a avut-o infractorul: tutorele cu confiscarea averii şi pierderea calităţii de tutore, pe când sluga cu arderea de viu; în funcţie de condiţiile în care s-a comis, cu pedeapsa capitală, în mod neorganizat, după voia şi aprecierea judecătorului; în funcţie de locul ales: dacă se săvârşea în casa sa, pedeapsa cu moartea; dacă avea loc în casa fetei, după aprecierea judecătorului.

Judecarea cazurilor de viol, intrau în competenţa instanţelor statului cât şi în competenţa bisericii.

Instanţa bisericească aplica „canon” cu afurisirea (sancţiune prevăzută de canonul 67 apostolic) pe când instanţa de stat aplica pedeapsa capitală sau după aprecierea judecătorului. Pe lângă sancţiunea penală, infractorul era sancţionat şi civil cu o despăgubire materială cu obligaţia de a înzestra fata când se va mărita. Copiii născuţi din acte de viol era consideraţi nelegitimi.

Când violul era urmat de căsătoria legală a părţilor nu se considera infracţiune. Când infracţiunea se săvârşea şi victima era femeie văduvă, pedeapsa era amenda, dacă infracţiunea s-a săvârşit cu voia părţilor, sau moartea dacă s-a săvârşit cu forţa.

Din categoria infracţiunilor privitoare la viaţa sexuală mai erau reglementate în pravila lui Vasile Lupu şi perversiunea sexuală şi incestul.

Perversiunea sexuală (sodomia) era reglementată ca infracţiune sub denumirea de „prespre fire”.

Se considera sodomie „când se împreună neştine cu fiece obraz parte bărbătească”, îndeosebi cu copiii, sau chiar cu femeie „prespre fire”.

Pedeapsa pentru astfel de infracţiuni era „tăierea capului”, arderea trupului şi confiscarea averii. Pe lângă acestea instanţa bisericească mai aplica şi afurisirea.

Când relaţiile sexuale au loc cu animalele pedeapsa era capitală prin tăierea capului, arderea trupului împreună cu acela al animalului.

Incestul sau întreţinerea de relaţii sexuale între grade apropiate era definit astfel: „se cheamă sânge amestecat, când se va împreuna neştine cu muiere ca aceea cu care nu se vor putea împreuna cu nuntă” şi se consideră „un păcat şi o greşeală mai rea şi mai cumplită decât preacurvia”.

În vremea lui Alexandru Ioan Cuza, din dispoziţia sa au fost elaborate Codul civil, Codul penal, Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală care au plasat România în rândul ţărilor cu cea mai evoluată legislaţie.

Codul penal a fost publicat în 1865 şi a rămas în vigoare până în anul 1937, principalele sale izvoare fiind Codul penal prusian din 1851 şi în mai mică măsură Codul penal francez.

În Codul penal din 1864, infracţiunile contra vieţii sexuale erau cuprinse în Titlul IV intitulat „Crime şi delicte în contra particularilor”, secţiunea V denumită „Atentate contra bunelor moravuri”.

Infracţiunile contra vieţii sexuale erau cuprinse de la art. 263-268, iar infracţiunea de viol era denumită „atentat contra pudorii cu violenţă”, incluzând în cuprinsul său atât acte sexuale normale săvârşite cu violenţă, cât şi acte de homosexualitate, precum şi acte de perversiune sexuală săvârşite cu violenţă.

Secţiunea V începe cu atentatul în contra pudorii (art. 262-art. 266) şi se continuă cu atentat la bunele moravuri (art. 267-art. 271).

Actul incrimina ca împrejurări agravante următoarele situaţii:

- vârsta victimei era sub 15 ani împliniţi (aliniatul 2 al art. 264);

- existau anumite raporturi între făptuitori şi victimă şi anume: făptuitorii erau părinţii victimei; persoane cu autoritate asupra ei; institutori; stăpâni; funcţionari ai unui cult; preoţi; călugări (art. 265);

- violul era săvârşit de mai multe persoane (art. 265);

- victima avea vârsta mai mică de 15 ani şi se săvârşea de persoane între care existau anumite raporturile de autoritate mai sus menţionate;

- violul era urmat de moartea victimei, caz în care pedeapsa era închisoare pe viaţă (art. 266).