Drept Administrativ - Anglia și Irlanda

Consideraţii introductive

Sistemul de drept britanic are ca trăsătură specifică sistemul jurisprudenţial bazat pe precedentul judiciar, în care hotărârea judecătorească este un important izvor de drept şi în materie administrativă.

În paralel, actele parlamentului impun supremaţia legii iar legislaţia delegată aparţinând executivului este circumscrisă legii, excluzând acţiunile arbitrare care dacă, totuşi, sunt comise nu beneficiază de o ordine legală separată şi nici de o justiţie diferită ci de jurisdicţia tribunalelor ordinare urmare a principiului egalităţii în faţa legii şi de dreptul comun în materie

Dezvoltarea industrială şi diversificarea serviciilor publice au necesitat tot mai numeroase intervenţii normative cărora parlamentul nu le mai putea face faţă motiv pentru care practica delegării puterii legislative către guvern a devenit tot mai uzitată spre sfârşitul sec. XIX, urmând a se extinde tot mai mult în sec. XX, incluzând ministere şi alte corpuri administrative anume stabilite care pot emite reglementări în materie.

Mai mult, are loc un proces accentuat de transferare a unor atribute judiciare şi cvasi-judiciare către ministere sau chiar către tribunalele administrative anume create în acest scop de executiv, reprezentând jurisdicţii speciale derogatorii de la sistemul judiciar comun, ceea ce a determinat numeroase critici.

Sistemul englez 1-a influenţat pe cel irlandez care nu are un sistem de drept administrativ distinct de cel civil şi nici unul de tribunale administrative. Prin dobândirea independenţei (1921) Republica Irlandeză adoptă o Constituţie, practica tribunalelor în domeniul dreptului administrativ reducând considerabil prerogativele exercitate de stat.

Baza constituţională şi legislativă a dreptului administrative

Marea Britanie, deşi cea mai veche dintre democraţiile contemporane, este cunoscută pentru absenţa unei Constituţii scrise şi sistematizate, motiv pentru care, în lipsa unei unice legi fundamentale, alte reglementări, precum şi o serie de cutume, inclusiv jurisprudenţa în materie, toate formează un drept constituţional original, „sui generis” nemaiîntâlnit în nici un alt sistem de drept european.

În consecinţă nu se poate vorbi despre o bază constituţională propriu-zisă a dreptului administrativ englez, ci de o legislaţie şi apoi de o practică judiciară în materie executivă, dreptul cutumiar neavând relevanţă pe planul dreptului administrativ, iar doctrina juridică constituie cu totul excepţional o sursă secundară.

În aceste condiţii actele parlamentului şi legislaţia delegată a executivului sunt principalele izvoare sau surse juridice ale dreptului administrativ.

Anglia nu cunoaşte totuşi un statut general privitor la administraţia publică şi nici unul referitor la procedura administrativă (aşa cum este cazul Actului american de procedură administrativă).

Reglementări speciale vizând administraţia abordează sectorial problemele specifice procedurii administrative dintr-un domeniu sau secţiune, aşa cum, de exemplu, cea de-a 12-a secţiune care stabileşte ca îndatorire generală motivarea (justificarea) pentru toate deciziile luate de ministere sau de tribunalele administrative.

Dreptul administrativ general poate fi desprins din jurisprudenţa precedentelor, în virtutea căreia curţile inferioare sunt limitate în soluţii şi ţinute de deciziile curţilor superioare aparţinând de aceeaşi jurisdicţie.