Dreptul Internațional în perioada conflictelor armate

I. Introducere. Dreptul aplicabil în perioada conflictelor armate

Obiectul de reglementare a acestei ramure de drept internațional sunt relațiile internaționale care se dezvoltă între părțile aflate în conflict în perioada desfășurării luptei armate. Conflictul este confruntarea între diverse grupuri sociale, societăți, state în tendința de a realiza interesele contradictorii. Conflictul estre definit ca o situație în care coexistența dintre ființe cu scopuri și orientări incompatibile sau care se exclud reciproc este inevitabilă. Această noțiune instrumentală a conflictului o antrenează pe cea a strategiei. Dreptul de conflict armat reprezintă un sistem de norme juridice aplicabile atât în conflictele la nivel internațional precum și la nivel național, care interzice sau limitează utilizarea anumitor mijloace și metode de luptă armată, care asigură dreptul individului în cursul acestei lupte și stabilește responsabilitatea juridică internațională a statului și răspunderea penală a persoanelor fizice pentru încălcarea lor. Dreptul aplicabil în timp de conflict armat are propriul său sistem care include următoarele secțiuni: concepte, norme și principii; restricții temporale și spațiale a utilizării mijlocelor și metodelor de luptă; protecția juridică al drepturilor legitime a combatanților (militarilor) și personelor civile, precum și păstrarea statutului lor. Normele și principiile dreptului aplicabil în timp de conflict armat reglementează conflictele temporale și spațiale de război, și folosirea unor mijloace și metode de conducerea unui război. Războiul agresiv din perspectiva dreptului internațional este o crimă internațională. Așadar, în Art. 6 din Carta Tribunalului Militar Internațional în număr de crime internaționale, conține planificarea, pregătirea, lansarea și desfășurarea unui război agresiv. Rezoluția Adunării Generale a ONU din 14 decembrie 1974 prevede o definiție a agresiunii armate. În conformitate cu această definiție, prin cuvântul agresiune armată, se înțelege folosirea forței armate de către un stat împotriva suveranității, itegrității teritoriale și independenței politice al unui alt stat.

Dreptul conflictelor armate este acea ramură a dreptului internațional public care reunește ansamblul normelor care reglementează conduita pe care părțile beligerante trebuie s-o aibă în desfășurarea unei operațiuni militare. Din Declarația de la St. Petersburg din 1868 rezultă că funcția principală a dreptului conflictelor armate este să consolieze necesitățile de război cu legile umanității, ceea ce denotă că dreptul războiului se aplică atât cu privire la acțiunile desfășurate de agresor cât și în de victima agresiunii. Dreptul conflictelor armate are ca principală preocupare să reglementeze limitarea utilizării armelor și metodelor de luptă într-un conflict armat pentru a fi în corcordanță cu scopul legitim al războiului, scopul fiind slăbirea adversarului.

În doctrina de specialitate se precizează că subiectele dreptului conflictelor armate sunt:

- Statul (atât în calitate de agresor cât și de victimă);

- Organizațiile naționale și internaționale (cu competența în organizarea, pregătirea și desfășurarea operațiilor multinaționale);

- Forțele militare puse la dispoziția Consiliului de Securitate al ONU de statele membre, care desfășoară operații militare sub mandatul ONU.

Normele dreptului conflictelor armate sunt aplicabile în cazul forțelor militare constituite în coaliții, chiar dacă ele nu execută operațiuni militare sub mandatul ONU, cum ar fi Irakul, sau nu sunt semnatare a Convențiilor de la Geneva sau a Protocoalelor adiționale, exemplu aici ar fi SUA. Coalițile astfel se consider subiecte ale dreptului conflictelor armate.

Izvoarele dreptului conflictelor armate, care obiectivează în conflictul armat principiile acțiunii militare lagale folosite ca mijloc de pedeapsă împotriva agresorului sunt tratatele și convențiile internaționale, care privesc conduita părților aflate în conflict, adoptate în organizațiile comunității internaționale. Statele în relațiile dintre ele, se conduc după anumite norme de conduită, stabilite prin consens, prin acordul lor de voință. Modul de exprimare și suportul material al acestor norme alcătuiesc, în accepțiune juridică, conceptul de izvoare ale dreptului internațional. Teoria izvoarelor dreptului internațional, a fost influențată de prevederile din Art. 38 alin. 1 din Statutul Curții Internaționale de Justiție, care prevede că: „Cartea, a cărei misiune este de a soluționa conform dreptului internațonal diferendele care îi sunt supuse, va aplica”:

- Convențiile internaționale, fie generale sau speciale, care stabilesc reguli recunoscute în mod expres de statele în litigiu;

- Cutuma internațională, ca dovadă a unei practici generale acceptată de drept;

- Principiile generale de drept, recunoscute de națiunile civilizate;

- Hotărârile judecătorești și doctrina celor mai calificați specialiști în drept public ai diferitelor națiuni ca mijloaca auxiliare de determinare a regulilor de drept (sub rezerva dispozițiilor Art. 59 din Statutul Curții Internaționale de Justiție);

Prevederile acestui articol, nu au menirea de a soluționa problema izvoarelor dreptului internațional și cu atât mai mult a dreptului conflictelor armate, dar pot fi luate în considerare ca izvoare tradiționale ale dreptului conflictelor armate cutuma și tratatul, iar ca mijloace auxiliare de determinare a dreptului: actele interne ale diverselor state (norme de aplicare ale diverselor acte normative interne, regulamente, instrucțiunile și manuale militare) și lucrări de specialitate în domeniul dreptului conflictelor armate (manualele Institutului de Drept Internațional, lucrări de specialitate al Societății Internaționale de Drept Militar și Dreptul Războiului).