Dreptul Penal Românesc în Epoca Feudalismului

1. Dreptul penal românesc în epoca feudalismului: caracteristici generale

Procesul lung de cristalizare instituțională, grefat pe elementele autohtone geto-dacice și pe cele umane cuceritoare la care s-au adăugat influențele migratorii, a dus la nașterea unui sistem normative adaptat la nevoile societății românești în formare. Persistența unor elemente juridice dacice și mai ales romane dovedesc continuitatea instituțională care, în raport cu nevoile mereu schimbătoare ale societății, a avut permanent alte finalități. La rândul lor, influențele migratorii ți în special cele slave nu au făcut decât să confere unele trăsături specifice sistemului normativ autohton care, prin asimilare și adaptare, le-a transformat după spiritul și după necesitățile sale .

Sistemul de drept cutumiar propriu poporului român în perioada sa de formare și apoi de organizare statală feudală a constituit, în condițiile dezvoltării neîntrerupte, elemental fundamental care, prin evoluție permanentă a făcut trecerea spre dreptul feudal atât în Țara Românească, cât și în Moldova, coexistând apoi cu legile scrise.

În epoca feudalismului dezvoltat, Legea Țării a fost principalul izvor de drept, dar în paralel s-a aplicat și dreptul scris, în forma pravilelor bisericești și laice sau a codificării unor obiceiuri juridice. Obiceiul tradițional, format într-o perioadă istorică îndelungată, în procesul formării și consolidării relațiilor feudale, a fost până în secolul al XV- lea, unicul izvor de drept.

În Transilvania, față de încercările nobilimii celor trei națiuni privilegiate de a impune noi reglementări, românii și-au apărat cu strășnicie vechile obiceiuri juridice, mai mult, chiar au reușit să impună codificarea și publicarea lor, dându-le astfel o formă scrisă așa cum a fost cazul Statutelor Țării Făgărașului .

Începând din secolul al XV- lea, promovând o politică de centralizare tot mai accentuată a statului, domnii, cu sprijinul Bisericii, au introdus legislația scrisă care oferea posibilitatea introducerii unor noi reglementări pe întregul cuprins al statului, în toate domeniile vieții sociale și economice, reglementări cu caracter uniform, spre deosebire de obicei, care prezenta unele trăsături specifice de la o regiune la alta . Pravilele adoptate în epoca feudalismului dezvoltat au avut izvoare comune, ceea ce a contribuit la accentuarea caracterului unitar al dreptului nostru.

Dreptul penal al Evului Mediu românesc așa cum s-a conturat el în Legea Țării (referință- în reglementarea penală, LȚ mai păstrează încă unele reminisciențe din epocile anterioare, dar în principipal apără valorile și relațiile interesând ordinea feudală și anunță totodată unele începuturi de modernizare juridică ), a fost o îmbinare a sistemului punitiv al obștii vicinale românești cu elemente specifice prezenței diferențelor de statul juridic și social. În același timp, consacrarea inegalității în fața legii penale s-a realizat în condițiile încreștinării continue sub presiunea Bisericii ortodoxe, a normelor cutumiare de drept penal. Spre deosebire de alte state unde, cu excepția trădării și dezertării, toate infracțiunile erau considerate delicte private, în dreptul penal românesc, ele erau sancționate de dreptul public. Pe de altă parte, influențele dreptului roman și-au pus din greu cuvântul asupra normelor de drept penal românesc, conferindu-i un caracter avansat. Ca și la romani, se făcea distincția între infracținile intenționate și cele neintenționate, se pedepseau tăinuirea, legitima apărare exonera de răspundere și se acceptau circumstanțe atenuante. Erau incriminate formele de participare la infracțiune, după cum urmează: în Transilvania, erau incriminate și pedepsite instigarea, coautoratul, complicitatea și tăinuirea, în vreme ce în Moldova și Muntenia erau incriminate tăinuirea și complicitatea. În timp ce pravilele din Muntenia și Țara Românească incriminau tentativa și recidiva, în Transilvania doar recidiva era sancționată, tentativa nefiind pedepsită, din pricina concepției conform căreia răspunderea penală se naște doar din rezultatul activității infracționale .

Răspundere penală era individuală de cele mai multe ori, cu excepția a două cazuri în care devenea colectivă. Astfel exista răspunderea penală colectivă a obștii sătești care atrăgea plata unei amenzi numită dușegubină, sancțiune aplicată în cazul în care membrii obștii sătești nu reușeau să identifice și să prindă persoana care a săvârșit o infracțiune pe teritoriul obștii. Răspunderea penală colectivă a familiei infractorului intervenea, aplicarea ei fiind ulterior mai restrânsă, în cazul pedepselor pecuniare care se transmiteau moștenitorilor. În Transilvania, acest tip de răspundere dispare, fiind înlocuită de principiul personalității pedepselor și a intransmisibilității lor către alte persoane .

În Ţările Române, dreptul penal feudal, criticabil pentru orientarea lui manifestă de clasă, era totuşi departe de-a putea fi considerat primitiv. El era, dimpotrivă, evoluat şi în curent cu ideile epocii, având la bază principii avansate cum ar fi cel al utilităţii pedepsei – prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni – sau cel al legalităţii incriminării – fiind încriminate infracţiunile contra statului, a domniei, bisericii, contra vieţii sau a patrimoniului.

Dreptul penal a fost instrumentul cu ajutorul căruia, prin legiferarea violenței, s-a căutat consolidarea intereselor stăpânilor feudali. Consacrarea și apărarea ”dreptului celui mai tare”, ca expresie a constrângerii extraeconomice, a fost caracteristica fundamentală a dreptului penal aplicat în cele trei țări române.