Drepturile omului și bioetica

1. CONSIDERAȚII GENERALE

Istoric vorbind, există trei moduri posibile cel puțin de a aborda istoria bioeticii. În primul rând, prin originea noțiunii de bioetică, în al doilea rând, prin originea disciplinei academice și instituționalizarea bioeticii și în al treilea rând, prin originea bioeticii ca fenomen. Fiecare se concentrează asupra diferitelor aspecte referitoare la istoria bioeticii, cu toate acestea, se poate înțelege și aprecia întreaga imagine doar dacă se iau în considerare toate cele trei.

Bioetica este un domeniu interdisciplinar academic destul de tânăr, care a apărut rapid ca o întreprindere morală specială pe fundalul renașterii eticii aplicate în a doua jumătate a secolului XX.

Noțiunea de bioetică este înteleasă în mod obișnuit ca un termen generic pentru trei subdiscipline principale: etica medicală, etica animalelor și etica mediului.

Fiecare subdisciplină are propria sa zonă particulară de bioetică, dar există o suprapunere semnificativă a multor probleme, abordări etice, concepte și considerente morale. Acest lucru face dificilă examinarea și rezolvarea cu ușurință a problemelor morale vitale, cum ar fi avortul, xenotransplantarea, clonarea, cercetarea cu celule stem, statutul moral al animalelor și statutul moral al naturii (mediul).

Domeniul bioeticii presupune cel puțin unele cunoștințe de bază despre științele vieții importante, în special medicina, biologia (inclusiv genetică), biochimia și biofizica pentru a trata cu succes anumite probleme morale.

Noțiunea de bioetică și originea disciplinei bioeticii și instituționalizarea ei în mediul academic este o dezvoltare modernă. Fenomenul însuși, însă, poate fi urmărit, cel puțin cu siguranță, la Jurământul Hipocratic în Antichitate (500 î.e.n.) în cazul eticii medicale și, eventual, dincolo, dacă se ia în considerare Codul lui Hammurabi (1750 î.e.n.), care conține câteva dispoziții scrise referitoare la practica medicală.

Cea mai veche subdisciplină în materie de bioetică este etica medicală, care poate fi urmărită până la introducerea Jurământului Hipocratic (500 î.H.). Desigur, etica medicală nu se limitează doar la Jurământul Hipocratic, mai degrabă asta marchează începutul raționamentului etic occidental și luarea deciziilor în medicină. Jurământul Hipocratic este o compilație de texte antice privind comportamentul adecvat al medicilor și relația dintre medic și pacient.

În etica medicală, cineva este preocupat de problema etică generală a „ce ar trebui să facem” în circumstanțele particulare ale medicinei. În acest sens, etica medicală nu este diferită de etica de bază, ci este limitată la domeniul medicinei și se ocupă de situația sa particulară.

Bioetica a devenit o disciplină a eticii aplicate începând cu anii ’70, când practicile medicale au început să se intereseze de o abordare morală a problemelor specifice domeniului medical. Astfel a devenit imperioasă cerința de a avea o metoda prin care să se găsească soluții la problemele morale, sau metode prin care să se poată evalua alegerile morale ale personalului din domeniul medical.

Constantin Maximilian, genetician și unul din pionerii relansării bioeticii în România, în formula sa modernă, îi dădea bioeticii următoarea definiție concisă: bioetica este un punct de întâlnire a celor care urmăresc destinul uman supus presiunilor științei.

Bioetica reprezintă studiul problemelor etice care decurg din progresele în biologie și medicină. Este, de asemenea, discernământ moral în ceea ce privește politica și practicile medicale. Bioetica este preocupată de întrebările etice care apar în relațiile dintre științele vieții, biotehnologie, medicină și etică medicală, politică, drept, teologie și filozofie. Etica se referă, de asemenea, la multe alte științe în afara domeniului științelor biologice.

Termenul Bioetică (bios grecesc, viață; etos, comportament) a fost creat în 1926 de Fritz Jahr într-un articol despre un „imperativ bioetic” cu privire la utilizarea animalelor și plantelor în cercetarea științifică.

În 1970, biochimistul american Van Rensselaer Potter a folosit termenul pentru a descrie relația dintre biosferă și o populație umană în creștere. Lucrarea lui Potter a pus bazele eticii globale, o disciplină centrată în legătura dintre biologie, ecologie, medicină și valorile umane.

Domeniul bioeticii a abordat o serie de cercetări umane; variind de la dezbateri asupra limitelor vieții (de exemplu, avort, eutanasie), surogat, alocarea de resurse rare de îngrijire a sănătății (de exemplu, donarea de organe, raționarea îngrijirii sănătății), până la dreptul de a refuza îngrijirea medicală din motive religioase sau culturale.

Bioeticiștii deseori nu sunt de acord între ei în ceea ce privește limitele precise ale disciplinei lor, dezbătând dacă domeniul trebuie să se preocupe de evaluarea etică a tuturor întrebărilor care implică biologie și medicină sau doar un subset al acestor întrebări. Unii bioeticiști ar restrânge evaluarea etică doar la moralitatea tratamentelor medicale sau inovațiilor tehnologice și la momentul tratamentului medical al omului. Alții ar lărgi sfera evaluării etice pentru a include moralitatea tuturor acțiunilor care ar putea ajuta sau dăuna organismelor capabile să simtă frică.

Definitia din dictionarul Webster stabilește că etica este: disciplina care ne pune față în față cu ceea ce este bun și rău, cu datoria și obligația morală; este un set de principii și valori morale, o teorie sau un sistem de valori morale, ea constituie și principiile care guvernează comportarea unui individ sau a unui grup.