Evoluția Doctrinei cu Privire la Notiunea de Domeniu Public

1.1. Reflectarea noţiunii de domeniu public in primele Constitiţii ale României

1.1.1. Constituţia din 1866

Constitutia din 1866 a intrat în vigoare la data sancţionarii ei de către principele CaroI, adica la 30 iunie 1866 şi a fost abrogată la data de 28 martie 1923, odata cu promulgarea Constituţiei care i-a urmat.

Potrivit dispoziţiei înscrisă în art. 19, proprietatea de orice natura precum şi toate creanţele asupra statului sunt sacre si neviolabile.

In alineatele următoare se prevedea că legile existente cu privire la alinierea şi lărgirea străzilor din comune, precum şi a malurilor apelor ce curg prin sau pe langă comune, răman în vigoare.

De asemenea, în conformitate cu norma cuprinsă în alineatul final al aceluiaşi articol "libera şi neîmpiedicata întrebuinţare a râurilor navigabile şi flotabile, a şoselelor şi a altor căi de comunicare este de domeniul public".

Rezultă de aici ca legiuitorul constituant român a înţeles să stabilească regimul domenial, recunoscând aplicabilitatea unor acte normative anterioare, îndeosebi a Regulamentelor Organice pe care jurisprudenţa continua să le invoce tn diversele sale solutii.

Ca şi autorii Codului civil din 1865, legiuitorul constituţional nu a definit, însă, conţinutul noţiunii de domeniu public.

Prin Legea din 10 iunie 1884 adoptată de Parlamentul Romaniei la initiativa lui I.C. Brătianu a fost instituit Domeniul Coroanei.

Articolul 5 al legii declara imobilele din domeniul Coroanei inalienabile şi imprescriptibile. Ca atare, ele nu puteau fi vândute, schim-bate, donate, ipotecate sau grevate de sarcini. Administrarea lor revenea unui îngrijitor numit şi remunerat de Coroană şi care nu avea calitatea de funcţionar public.

Domeniul Coroanei coexista asadar, alături de domeniul public al statului, judeţelor şi comunelor, fiind supus unui regim juridic special. El nu se confunda cu bunurile ce constituiau proprietatea privată a suveranului, dobândite prin mijloace de drept civil.

1.1.2. Constituţia din 1923

Constituţia din 1923 a fost sancţionata de Regele Ferdinant I cu Decretul Regal nr.1360 din 28martie 1923, contrasemnat de Preşedintele Consiliului de Miniştri, Ion I.C. Bratianu si de 14 miniştri.

În articolul său 20, această Constituţie stabilea urmatoarele:

"Căile de comunicaţie, spaţiul atmosferic şi apele navigabile şi flotabile sunt de domeniul public.

Sunt bunuri publice apele ce pot produce forţă motrice şi acele ce pot fi folosite în interes obştesc.

Drepturile câştigate se vor respecta sau se vor rascumpăra prin expropriere pentru caz de utilizare publică, după o dreaptă şi prealabilă despăgubire.

Legi speciale vor determina limita în care toate drepturile de mai sus vor putea fi lăsate în folosinţa proprietarilor, modalitaţile exploatării, precum şi despăgubirile cuvenite pentru utilizarea suprafeţei şi pentru instalaţiile în fiinţă.

Constatăm din enunţarea acestui text constituţional, că nici legiuitorul constituent de la 1923 nu a dat o definiţie noţiunii de domeniu public, limitându-se la o enumerare a dependinţelor acestuia.

1.1.3. Constituţia din 1938

Constituţia din 1938 a intrat în vigoare după supunerea ei la plebiscit în ziua de 24 februarie 1938 şi promulgarea prin Decret Regal.

Astfel, potrivitart. 16 alin. 3, "bunurile care fac parte din domeniul public sunt administrate şi nu pot fi înstrăinate decât după regulile şi cu formele stabilite prin lege".

In conformitate cu art. 17, "zăcămintele miniere precum şi bogaţiile de orice natură ale subsolului sunt proprietatea Statului. Se exceptează masele de roci comune, carierele de materiale de construcţii şi depozitele de turbă, fară prejudiciul drepturilor dobandite de Stat pe baza legilor anterioare. O lege a minelor va determina normele si condiţiunile de punere în valoare a acestor bunuri, va fixa drepturile proprietarului care vor fi de cel puţin 50% din redeventa si din preţul la hectar al concesiunii şi va arăta, totodată, putinţa şi măsura în care aceştia vor participa la exploatarea acestor bogăţii."

In sfârşit, prin norma cuprinsă în art. 18 al Constituţiei s-a prevăzut că "Drumurile mari şi mici, uliţele care sunt în sarcina Statului, Judeţelor, Municipiilor şi comunelor, fluviile si râurile navigabile sau plutitoare, tărmurile, adăugirile către mal şi locurile de unde s-a retras apa mării, porturile naturale sau artificiale, malurile unde trag vasele, spaţiul atmosferic şi îndeobşte toate bunurile care nu sunt proprietate particulară, sunt considerate ca dependinţe ale domeniului public".

În sistemul Constituţiei din 1938, proprie¬tatea publică şi domeniul public aveau aceeaşi sferă, adică sfera proprietaţii publice, cuprinzând şi proprietatea de stat, în care statul nu apărea ca titular în condiţii identice cu particularii, respectiv ca o persoană juridică de drept privat, ci numai ca persoană juridică de drept public