Executarea pedepsei penale în contextul integrării europene

1. DEFINIREA ŞI CARACTERIZAREA CONCEPTULUI DE SUSPENDARE CONDIŢIONATĂ A EXECUTĂRII PEDEPSEI

În practica instanţelor judecătoreşti se întâlnesc situaţii când se pronunţă condamnări la pedepse mici, anume când este vorba de infracţiuni mai uşoare. În asemenea situaţii, se pune problema dacă astfel de condamnări uşoare trebuie executate întotdeauna. În cazul acestor condamnări instanţa poate ajunge uneori la concluzia că un condamnat se poate îndrepta şi fără executarea pedepsei, pronunţând suspendarea condiţionată a acesteia.

Suspendarea condiţionată a executării pedepsei, este o măsură de individualizare a reacţiei penale pe care o poate lua instanţa de judecată prin pronunţarea unei hotărâri de condamnare. Ea constă în suspendarea pe o anumită durată denumită termen de încercare, a executării pedepsei aplicate, cu obligaţia pentru cel condamnat de a avea o comportare corectă în tot acest timp. Dacă a expirat termenul de încercare şi condamnatul a avut o purtare bună, el este reabilitat şi reintegrat fără vreo restrângere a drepturilor pentru fapta penală săvârşită. Dacă însă condamnatul nu are o bună purtare şi săvârşeşte, în termenul de încercare o altă infracţiune, suspendarea executării pedepsei se revocă, iar condamnatul este ţinut să execute atât pedeapsa a cărei executare fusese suspendată, cât şi pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune.

Suspendarea condiţionată a executării pedepsei este o măsură de politică penală bazată pe încrederea în posibilitatea îndreptării condamnatului şi observarea comportării acestuia pe durata suspendării pedepsei. Deşi, instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei a fost adoptată şi reglementată în cadrul legislaţiilor penale contemporane, ea are totuşi o importanţă deosebită fiind destinată să ducă la realizarea scopului pedepsei, fără executarea efectivă a acesteia, evitându-se astfel neajunsurile pe care le atrage după sine privaţiunea de libertate: îndepărtarea condamnatului de familie şi de modul de viaţă obişnuit, contactul cu infractori recidivişti periculoşi care îl pot antrena în continuare pe calea infracţiunii. Astfel, instituţia suspendării condiţionate se remarcă mai cu seamă prin faptul că:

1) ajută, stimulează pe unii condamnaţi ca să nu mai comită infracţiuni şi prin felul acesta, contribuie la îndreptarea acestor condamnaţi fără a se mai impune executarea pedepsei.

2) sunt evitate totodată cheltuielile pe care le implică executarea pedepsei în penitenciar.

O serie de autori precum Vintilă Dongoroz sau Ion Oancea spuneau că, de fapt această instituţie nu urmăreşte îndepărtarea condamnaţilor la pedepse de scurtă durată de mediul nociv al închisorilor, ci rolul său este acela de a realiza scopul pedepsei prin stimularea eforturilor de autoreeducare ale condamnatului. Nu putem fi de acord în totalitate cu această opinie întrucât oricât de bine organizat ar fi un penitenciar, acesta tot mai exercită o influenţă negativă asupra unor condamnaţi astfel încât crearea unei atmosfere propice pentru îndreptarea acestora joacă un rol la fel de important în asigurarea succesului aplicării acestor măsuri.

Aşa cum am menţionat anterior, instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei, a fost introdusă pentru prima dată prin Legea conflictelor de muncă din 1920 şi Legea sindicatelor profesionale din 1921 iar în legislaţia penală a fost introdusă prin Codul penal de la 1936. Acesta prevedea posibilitatea suspendării condiţionate a executării pedepsei de cel mult 2 ani închisoare corecţională, detenţie simplă (în materie politică) sau amendă, indiferent de cuantum, iar revocarea suspendării atrăgea executarea integrală a pedepselor, care nu se puteau contopi.