Exigența Legalității și Conceptul de Detenție

Secţiunea 1. Prezumţia de libertate, exigenţa legalităţii, conceptul de detenţie

1. Prezumţia de libertate

Paragraful 1 din articolul 5 al Conven¬ţiei defineşte prezumţia de libertate, drept de care nimeni nu poate fi privat decât în circumstanţe excepţionale. Din această cau¬ză el începe cu o afirmaţie necondiţionată («Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă») ce este urmată de o propoziţie restrictivă («Nimeni nu poate fi lipsit de liber¬tatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale»).

În plus, această prezumţie de libertate este consolidată prin două exigenţe: de a nu prelungi privaţiunea de libertate depăşind termenul strict necesar şi de a elibera cât mai repede persoana interesată în momentul în care privaţiunea se dovedeşte a fi nejustificată. Prima din aceste exigenţe reiese din paragraful 3, care prevede că persoana inte¬resată «are dreptul de a fi judecat(tă) într-un termen rezonabil», iar cea de-a doua – din paragraful 4, în virtutea căruia cel interesat «are dreptul de a introduce un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă detenţia este ilegală».

Deci este clar că anume autorităţile care au procedat la privarea de libertate tre¬buie să demonstreze prin probe nu numai că aceasta se bazează pe unul din motivele pre¬văzute în articolul 5, dar şi că ea corespundea circumstanţelor speţei.

Această prezumţie impune în mod nece¬sar o autocritică autorităţilor investite cu împuternicirea de a priva pe cineva de libertate: ele trebuie în special să verifice dacă limitele impuse de articolul 5 nu sunt depăşite la un anumit moment. Totodată, în scopul asi¬gurării faptului că această autocritică este dirijată corect, este indispensabil ca judecă¬torii să dea dovadă de un anumit scepticism atunci când ei exercită un control judecă¬toresc important prevăzut de paragrafele 3 şi 4 din articolul 5.

În orice caz, de fiecare dată când este contestată o privaţiune de li¬bertate, este indispensabil ca judecătorul să pornească de la ideea că persoana afectată în mod firesc trebuie să fie liberă. Acelaşi judecător trebuie deci nu numai să solicite şi să obţină expunerea motivelor privaţiunii, dar de asemenea să le examineze minuţios pentru a verifica dacă ele într-adevăr justifică acţiunea întreprinsă. Orice control mai puţin sever echivalează în rezultat cu abandonarea regimului de drept şi cu o capitulare în faţa unor acţiuni arbitrare.

Inacceptabilitatea acestei abateri reiese din concluzia Curţii în hotărârea Mansur v. Turcia : detenţia prelungită a unui petiţionar nu a fost justificată fiindcă instanţa naţio¬nală a autorizat legal menţinerea ei utilizând aproape întotdeauna formulări identice, ca să nu le numim stereotipuri, deseori fără a indica motivele. Adoptând o astfel de atitu¬dine, judecătorul naţional s-a mulţumit în rezultat cu aprobarea mecanică a deciziei autorităţilor de poliţie şi nu şi-a respectat obligaţia de a efectua un control indepen¬dent şi critic. O asemenea abordare este totalmente incompatibilă cu exigenţa justifi¬cării privaţiunii de libertate.

2. Legalitatea detenţiei

Paragraful 1 al articolului 5 obligă ca orice privare de libertate să fie efectuată „în conformitate cu căile legale”. În plus, fiecare din prevederile sale presupune ca măsura să fie „legală”. Această exigenţă de legalitate este interpretată ca fiind aplicabilă în acelaşi timp atât fondului cauzei, cât şi procedurii. În afară de aceasta, adjectivul menţionat este înţeles astfel, că orice detenţie trebuie să fie în concordanţă cu dreptul intern şi cu Convenţia şi nu poate fi arbitrară.

2.1. Respectarea formală a dreptului intern

În caz de privaţiune de libertate, bineîn¬ţeles este indispensabil de a verifica în pri¬mul rând respectarea condiţiilor impuse de legislaţia naţională pertinentă. Acest control se poate referi la executarea unei proceduri esenţiale sau la existenţa unei prevederi le¬gale care autorizează acţiunea întreprinsă. În ultimul caz, uneori este necesar de a interpreta aplicarea unei prevederi speciale sau de a verifica dacă circumstanţele speţei corespund în realitate unei situaţii prevăzu¬te în această dispoziţie.

În repetate rânduri, Curtea a relevat că aceste verificări nu au fost înfăptuite şi niciodată nu le-a considerat ca fiind incontestabile Astfel, în cazul Van der Leer v. Olanda , o femeie fusese interna¬tă într-un spital psihiatric, dar judecătorul care a emis ordonanţa nu a ascultat-o în prealabil, chiar dacă dreptul intern îl obliga.

În fapt, Curtea a stabilit că acest magistrat n-a binevoit să indice motivele nerespectării avizului psihiatrului care a examinat peti¬ţionara şi conform căruia nu era inutil sau contraindicat din punct de vedere medical, ca un judecător să asculte persoana intere¬sată. Puţin importă, din punctul de vedere al aplicării Convenţiei, că internarea fusese justificată în sine însăşi şi corespundea mo¬tivelor prevăzute de articolul 5: nerespectarea unei proceduri obligatorii prealabile unei privaţiuni de libertate antrenează o arestare sau o detenţie, care va fi considerată ilegală.

Astfel, în cazul Lukanov v. Bulgaria , un fost Prim-ministru fusese privat de libertate pentru acordare ilicită de fonduri publice ţă¬rilor în curs de dezvoltare. Chiar dacă privaţi¬unea de libertate pentru o infracţiune penală este potenţial compatibilă cu Convenţia, în speţa dată autorităţile publice s-au abţinut să califice activitatea care a provocat ares¬tarea celui vizat ca fiind o încălcare de drept penal, altfel spus un simplu delict.

Această activitate contestată de petiţionar nu putea servi, conform legislaţiei bulgare, drept temei pentru privaţiunea sa de libertate. Mai mult decât atât, chiar dacă s-ar presupune că o interdicţie penală în vederea stabilirii unui profit personal în cadrul acestor tranzacţii ar putea fi eventual aplicabilă (ceea ce era puţin probabil), autorităţile naţionale n-au menţionat nici un fapt sau vreo informaţie care să poată dovedi existenţa unei bănuieli plauzibile în adresa Prim-ministrului. Priva¬ţiunea sa de libertate fusese deci lipsită de orice temei legal şi astfel incontestabil a avut loc o încălcare a articolului 5.

O lacună asemănătoare fusese consta¬tată şi în cazul Steel v. Regatul Unit cu privi¬re la nişte petiţionari reţinuţi în timpul unei manifestăţii desfăşurate în faţa unui centru comercial, în momentul când ei distribuiau foi volante şi purtau lozinci ce denunţau vânzări de arme. În pofida unui mandat de arest bine determinat în sistemul de drept comun în caz de atentat efectiv sau redus bine intenţionat asupra ordinii publice, poliţia în aceste circumstanţe nu avea nici o jus¬tificare să recurgă la această măsură.

Curtea nu a descoperit în rezultat nici un indiciu, care ar demonstra că petiţionarii în realitate au creat obstacole sau au încercat să cree¬ze impedimente activităţii participanţilor la conferinţă sau au comis vreun act de natură să-i incite la violenţă. Prin urmare, judecăto¬rii de la Strasbourg au conchis că reţinerea, apoi plasarea în arest a persoanelor vizate în rezultatul aplicării forţei de către poliţia de menţinere a ordinii, fusese ilegale