Expertiza criminalistică a scrisului

1. Introducere

Istoria scrisului cuprinde diferite sisteme de scriere, primele fiind apărute în epoca bronzului (la sfârșitul mileniului al IV-lea î.Hr.). În general este acceptat faptul că adevărata scriere a limbii (nu doar a numerelor) a fost inventată în mod independent în cel puțin două locuri: Mesopotamia (în special în Sumerul antic) în 3200 î.Hr. și în Mesoamerica în 600 î.Hr.. 12 scrieri mesoamericane sunt cunoscute, cea mai veche fiind cea olmecă sau cea zapotecă, ambele din Mexic .

Expertiza criminalistică este actul procesual prin care se efectuează o cercetare științifică a probelor materiale destinată identificării persoanelor, obiectelor, substanțelor, fenomenelor sau evenimentelor, stabilirii anumitor proprietăți, modificări de formă, aspect, conținut ori structură, precum și a mecanismului producerii acestora .

Expertiza criminalistică a scrisului, cunoscută sub denumirea de expertiză grafică sau grafoscopică, face parte din categoria expertizelor - mijloace de probă reglementate în partea generală a Codului de procedură penală în vigoare, Titlul III intitulat „Probele și mijloacele de probă”, Capitolul II - „Mijloacele de probă”, Secțiunea a X-a - „Expertizele” , art. 116- 127 și art. 64 din același Cod, alături de art. 330-340 din noul Cod de procedură civilă . Fixarea rezultatelor obținute în urmă expertizării sunt consemnate într-un raport de expertiză, care conform art. 127 C. proc.pen., trebuie să îndeplinească cerințele legale de structură. Aceste reguli generale sunt valabile pentru toate tipurile de rapoarte de expertiză, însă cu mențiunea că acestea diferă sub aspectul conținutului lor în funcție de obiectul supus analizei.

Rămânând în sfera legală a expertizei criminalistice, precizăm că legiuitorul aduce schimbări în ceea ce privește regimul juridic al experților în noul Cod de procedură penală . În acest sens, se arată destul de generos în reglementarea statutului acestora, stabilind un cadru legal atributiv mult mai larg față de cel actual; în speță este vorba despre partea generală a noului Cod de procedură penală, Titlul IV, intitulat „Probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii”, Capitolul VII sub denumirea marginală de „Expertiza”, art. 172- 191. Obiectivul de examinare a acestor expertize îl reprezintă, evident, scrisul de mână și conduce în mod inevitabil la stabilirea identității celui care îi aparține; totodată, vizează verificarea autenticității unui text sau a semnăturilor de pe un înscris, identificarea autorului unui text anonim și descoperirea unui fals prin imitarea sau deghizarea scrisului .

.

2. Caracteristicile scrisului

Scrisul, ca reprezentare grafică, poate fi definit prin două tipuri de elemente: caracteristici generale și caracteristici speciale. Primele se referă la scris privit în ansamblu pe când secundele se limitează la semnele grafice considerate separat (litere, cifre, semn de punctuație,etc.) sau grupuri de asemenea semne care constituie unități grafice (de exemplu, monograme alcătuite din două sau trei litere).

Terminologia folosita pentru a doua categorie nu este unitară, unii autori folosind pentru desemnarea caracteristicilor speciale noțiunea de "caracteristică particulară" sau simplu "particularitate". În unele rapoarte de expertiza sau lucrări de specialitate nici nu se face diferența între cele două tipuri de trăsături, folosindu-se sintagma unică de "element individual". Aceasta pentru că, uneori, nu se acorda importanță caracteristicilor generale, tendință criticată de majoritatea autorilor de specialitate.

2.1. Caracteristicile generale ale scrisului

1. Gradul de evoluție reprezintă măsura în care o persoană și-a însușit deprinderea de a scrie. În funcție de acest criteriu distingem:

a)Scrisurile inferioare se caracterizează printr-o coordonare slabă a mișcărilor, automatizarea gesturilor grafice este redusă sau inexistentă, ritmul de execuție este încetinit, organul efector manifestă o anumită rigiditate la momentul scrierii. Scrisurile neevoluate nu se confundă cu cele aflate în curs de formare specifice perioadei de învățare. Cu toate ca se aseamănă ca aspect exterior, acestea din urmă nu s-au fixat încă, în timp ce primele sunt deja stabilizate.

b)Scrisurile superioare se caracterizează printr-un înalt grad de coordonare, mișcările sunt automatizate și se succed într-un ritm rapid. La majoritatea acestor scrisuri, în virtutea legii efortului minim, se constată o simplificare a construcțiilor literale - care devin adesea mai puțin lizibile - și o creștere a vitezei de scriere.

c)Scrisurile medii reprezintă o stare intermediară între scrisurile evoluate și cele inferioare, fiind foarte variate ca aspect. Coordonarea mișcărilor este relativ bună, dar ritmul este mai puțin dinamic. Dacă la scrisurile superioare controlul autorului aproape lipsește, ca urmare a automatizării avansate a mișcărilor, la scrisul de evoluție medie controlul este manifest, scriptorul fiind atent nu numai la ce scrie, dar și cum scrie. Scrisurile din această categorie sunt trasate cu grijă și descifrabil, uneori autorii complicând construcția literelor cu o serie de trăsături nefuncționale, aceasta din intenția de a-și face scrisul mai aspectuos.