Fertilizarea in vitro - între drept și morală

I.Introducere

Progresul rapid al cercetărilor în biomedicină și în biotehnologii și aplicațiile acestora s-au însoțit din păcate și de un revers al medaliei: derapaje și abuzuri care, au încălcat drepturile omului sau chiar au atins integritatea sa fizică și devenirea biologică.

Bioetica s-a născut astfel dintr-o necesitate privind impactele posibile ale științei asupra drepturilor omului, s-a constituit într-o preocupare specifică și a generat o multitudine de alte

preocupări cunoscute sub numele de biotehnologie, bioriscuri, bioputere, biopolitică, biosecuritate, bioteroare, bioprospectare sau biodrept.

Etica viului cu denumirea sa “Bioetica” e legată de marele oncolog și biolog american Van Renssellaer Potter, cînd el publică în anul 1970 articolul “Bioetica - știință a supraviețuirii”, care mai apoi devine primul capitol al operei sale principale “Bioetica - o punte spre viitor” editată în SUA în anul 1971, unde această direcție științifică se interpretează în sens larg, ca o știință a existenței umane.

Bioetica este o punte între știință și drepturile omului. Drepturile omului proclamă prioritatea ființei umane asupra interesului social, a individului asupra nevoilor comunității.Cercetarea ar trebui să respecte ființa umană. Dreptul la viață și dreptul la sănătate reprezintă nucleu al drepturilor omului și prin aceasta devin imperative și limitările lor trebuie să fie legitimate de lege.

Convenția Consiliului Europei cu privire la Drepturile Omului și Biomedicină, din 1997, a constituit prima incursiune cuprinzătoare a legislației drepturilor omului în domeniul bioeticii (introducând ceea ce am putea numi „biodreptul drepturilor omului”). Având calitatea de Convenție a Consiliului Europei, acest document constituie un exemplu de lege regională cu „caracter obligatoriu” privind drepturile omului. De atunci, au mai fost promulgate încă trei documente suplimentare (Declarația Universală a UNESCO, din 1997, privind Genomul Uman și Drepturile Omului, Declarația din 2005 a Organizației Națiunilor Unite privind Clonarea Umană și Declarația Universală a UNESCO, din 2005, cu privire la Bioetică și Drepturile Omului) în care legislația privind drepturile omului a fost adaptată pentru a răspunde preocupărilor din domeniul bioeticii, însă niciunul dintre acestea nu sunt considerate lege imperativă.

Bioetica este o punte între știință și drepturile omului. Drepturile omului proclamă prioritatea ființei umane asupra interesului social, a individului asupra nevoilor comunității. Dar cercetarea ar trebui să respecte ființa umană. Dreptul la viață și dreptul la sănătate reprezintă nucleu al drepturilor omului și prin aceasta devin imperative și limitările lor trebuie să fie legitimată de lege

Nu numai cuceririle științei, dar însăși cercetarea științifică e bună și morală dacă cercetătorul respectă în el însuși și în alții persoana umană; în schimb este rea și imorală dacă lezează demnitatea persoanei umane.

II. Raportul dintre drept și morală

Unul dintre cei mai importanți filosofi ai dreptului în secolul XX, Herbert L.A. Hart remarca: ,,Dacă există drept natural atunci acesta este dreptul oamenilor de a fi liberi, de la libertate decurg toate drepturile - dreptul la libertate - a fi liber înseamnă a avea capacitatea de a alege - de aici se distinge moralitatea.”

Morala reprezintă un ansamblu de precepte, reguli privitoare la bine și la rău, la corect/incorect, just/injust care se impun conștiinței ca absolut valabile. Moralitatea poate fi considerată ca o însumare de virtuți sociale: justiție, altruism, iubire, generozitate, sinceritate, devotament, respect față de ceilalți. Imoralitatea, ca opus al moralității, este suma viciilor sociale: ură, egoism, minciună, orgoliu, perfidie, ipocrizie, etc. Amoralitatea este o stare neutră și intermediară între moralitate și imoralitate, însemnând individualism, indiferență si izolare socială.

Dreptul reprezintă un ansamblu de norme juridice care conțin reguli de comportare în relațiile sociale, al căror principal caracter este obligativitatea.

În fiecare sistem moral, unei noi ordini juridice îi corespunde o anumită ordine morală, între ele existând o coerență necesară. Sunt covârșitor majoritare opiniile care susțin că legile sunt eficace în dirijarea societății numai dacă se conformează măcar unui minim de standarde morale acceptate de către destinatarii normelor juridice. Valorile morale exprimă, prin intermediul normelor, cerințele fundamentale ale comportamentului uman în scopul creării și menținerii unor forme de comunitate umană: familie, clasă, națiune, stat.

Se apreciază că, deși este comună dreptului și moralei, latura axiologică a moralei, o precede, totuși, pe cea a dreptului. Oamenii, în societate, se conduc în activitatea lor, în marea majoritate a cazurilor, după regulile moralei încetățenite, prin aplicarea lor practică timp de secole sau de milenii. Ei simt, sau apreciază justețea sau injustețea unor fapte în primul rând în sfera moralei, și abia apoi se întreabă cum sunt ele prevăzute și pedepsite de lege.

- Dacă în Republica, Platon descrie o cetate ideală, în care nu este nevoie de legi pentru că virtutea este înscrisă în sufletul fiecăruia, vine rândul de a fi descris în lucrarea Legile statul în care este nevoie de reglementări. Aici, legea este fundamentată pe rațiune, ca reflex al principiului binelui și finalitatea ei este virtutea. Astfel, legile trebuie să țină seama de considerații superioare ordinii juridice, Platon fiind primul care afirmă că legile trebuie controlate din punctul de vedere al conformității lor cu morala.

- Aristotel consideră că între cele două concepte trebuie să existe o relație de subordonare. El este de părere că din clipa în care dispare scopul suprem al promovării virtuții, „legea devine o simplă convenție, ea nefiind decât o garanție a drepturilor individuale, fără nicio înrâurire asupra moralității și justiției personale a cetăților”.

- Cicero este primul și unul dintre puținii oameni de drept care au considerat că justiția, fiind o etică socială, presupune dragostea oamenilor față de ceilalți. Într-adevăr, originea dreptului este în natură deoarece binele și răul, fiind și principii ale naturii, sunt judecate în conformitate cu aceasta.

- Pentru Hegel, morala este o motivare a dreptului: ea nu se separă de acesta, ci îi dă substanță prin fixarea de scopuri în interiorul sferei dreptului.

- La Immanuel Kant, morala are în vedere relația omului cu el însuși, iar dreptul privește relațiile dintre oameni. Kant face distincția între drepturile înnăscute și cele dobândite. Primele sunt drepturi naturale, interne, ce țin de morală, iar dreptul exterior va fi întotdeauna un drept dobândit. Pentru că singurul drept înnăscut este libertatea, subordonarea pe care filosoful o stabilește între drept și morală este și mai evidentă din modul în care el a definit dreptul - „știința care limitează libertățile, pentru a le pune de acord”.