Fotografia juridică

1. Scurt istoric

Fotografia judiciară deţine un loc de frunte printre numeroasele metode şi procedee tehnico-ştiinţifice folosite la fixarea, ridicarea şi examinarea criminalistică a urmelor şi mijloacelor materiale de probă¹.

În anul 1839 Daguerre a pus la punct procedeul fixării imaginilor fotografice, într-o formă apropiată de cea a fotografierii moderne. La foarte scurt timp, respectiv în anul 1840, acest procedeu a început să fie folosit de către poliţia belgiană (la închisoarea din Bruxelles). Primul serviciu specializat în fotografiere a fost înfiinţat în cadrul Prefecturii Poliţiei din Paris – în anul 1872 -, activitatea sa fiind axată, în principal, pe adaptarea acestui procedeu la specificul judiciar. După anul 1979 activitatea acestui serviciu a fost perfecţionată continuu de către A. Berttilon².

În majoritatea ţărilor anglo-saxone, inventatorul fotografiei este considerat Sir Fox Talbot, care a perfecţionat, în 1844, procedeul fotografic pozitiv-negativ prin folosirea unei hârtii translucide.

Ideile fundamentale ale fotografiei în culori au fost elaborate în anul 1869 de către francezii Ducos du Hauron şi Charles Cros.

Primele servicii specializate sunt consemnate în Chicago (1855) şi Paris (1872). Fotografia judiciară va fi perfecţionată de Alphonse Bertillon, după anul 1879.

R.A. Reiss,, …un raport, oricât de documentat, nu va putea reda niciodată oroarea unui asasinat, ca o fotografie” 3.

România este printre primele ţări care au beneficiat de această descoperire: în 1843 se fac la Bucureşti primele portrete dagherotip, iar după 1848 s-au re¬marcat: Carol Popp de Szatmari (fotograful domnitorilor Bibescu, Ştirbei şi Alexandru Ioan Cuza), considerat primul fotoreporter de război din lume; Ludwig Angerer, un farmacist austriac şi Costache Sturdza Scheianu, primul foto¬graf amator din ţara noastră.

În 1879 se înfiinţează serviciul fotografic la Poliţia Capitalei, iar în 1888, in¬fractorii sunt înregistraţi alfabetic şi fotografiaţi (Constantin Ţurai).

În anul 1904, după cum am mai subliniat, apare Manualul tehnic de medicină legală al lui Nicolae Minovici, unde, în capitolul IX, intitulat „Fotografia ju¬diciară”, se stabilesc reguli ştiinţifice pentru fotografia de semnalmente. Cităm: „E cunoscută regula potrivit căreia astăzi, în antropometrie, este greu de a face o verificare la o vârstă mai jos de 21 ani, şi absolut imposibilă la o vârstă de 18 ani, fără ajutorul unei fotografii de profil alipită la celelalte semnalmente.”

În anul 1919, la Buzău s-a înfiinţat un serviciu complet de identificare cu fişe mixte, care mai târziu s-a generalizat în toată ţara, iar în anul 1932 a fost creat cazierul central, cu o cartotecă fotografică pentru condamnaţi.

2. Însemnătatea fotografiei judiciare

Însemnătatea fotografiei judiciare este subliniată de Camil Suciu: „Aplica¬rea metodelor fotografice în diferitele activităţi de cercetare criminalistică s-a impus datorită:

• rapidităţii cu care se pot fixa imaginile diferitelor obiecte sau persoane ce interesează cercetarea;

• exactităţii cu care sunt fixate detaliile;

• obiectivităţii cu care este redată imaginea, excluzând eventualele interpre¬tări subiective;

• oglindirii generale a tuturor obiectelor prinse în câmpul fotografiei, indiferent de gradul de importanţă care li s-ar acorda pentru moment şi, în sfârşit,

• evidenţei probatorii şi caracterului demonstrativ al oricărei imagini fotografi¬ce.”

Să ne reamintim aprecierea lui Confucius: „O imagine valorează mai mult decât 10.000 de cuvinte” 4.

3. Definiţii

Fotografia este „tehnica fixării imaginilor pe un strat fotosensibil, prin reacţiile fotochimice produse în substanţa sensibilă din acest strat; de la grecescul photos = lumină + graphein = a înregistra” (Mircea Novac).

„Fotografia judiciară reprezintă totalitatea metodelor fotografice aplicate în cercetările criminalistice, atât în munca de teren cât şi în activitatea de labo¬rator, prin adaptarea la necesităţile de cercetare a metodelor folosite în tehnica fotografică” (Camil Suciu), iar profesorul Emilian Stancu o consideră „ansam¬blul de procedee tehnico-ştiinţifice, necesare investigării, fixării şi redării rezul¬tatelor cercetării criminalistice sub forma imaginilor fotografice” 5.

4. Clasificarea fotografiei judiciare

Fotografia judiciară operativă (de fixare):

a) fotografia locului faptei;

b) fotografia de identificare după semnalmente;

c) fotografia de fixare a rezultatelor unor activităţi de urmărire penală.

Fotografia de examinare:

a) fotografia de examinare în radiaţii vizibile;

b) fotografia de examinare în radiaţii invizibile;

c) microfotografia şi holografia.

4.1. Fotografia judiciară operativă (de fixare).

a) Fotografia judiciară la lo¬cul faptei

„Prin aceste fotografii se fixează locul faptei şi împrejurimile, precum şi probele materiale existente în perimetrul său. Sub aspect procesual, ele consti¬tuie o parte integrantă din procesul-verbal de cercetare a locului faptei, bucurându-se de aceeaşi forţă probantă” (Ion Mircea) 6.

În cazurile deosebite, cum sunt omorul, accidentele rutiere, navale şi aerie¬ne, incendiile, exploziile soldate cu victime omeneşti, tâlhăriile ş.a., „cercetarea locului faptei nu mai poate fi concepută fără executarea de fotografii, cărora li se adaugă filmarea sau înregistrarea pe bandă videomagnetică, devenite şi ele in¬dispensabile fixării în condiţii de maximă operativitate a rezultatului cercetării” (Emilian Stancu) 7.