Instituția Primăriei și Personalizarea Puterii Abordare Comparativă România - Franța

“Institutia primariei si personalizarea puterii, abordare comparativa Romania – Franta”

I. Introducere

Creşterea rolului administraţiei publice în evoluţia societăţii moderne româneşti determină o cunoaştere profundă a acesteia pentru ca pe baza acestor cunoştinţe să fie posibilă organizarea raţională şi funcţionarea eficientă a acesteia.

Administraţia publică reprezintă puterea executivă a statului, desfăşurând activităţi prin care este organizată executarea şi se execută în concret legea. S-a subliniat că administraţia publică nu este altceva decât activitatea unor colective organizate de oameni care desfăşoară această activitate pentru satisfacerea unor interese publice generale în raport cu alţi oameni.

Opţiunea pentru analiza instituţiei primăriei, ca unitate de bază a administraţiei publice locale, a fost determinată de conştientizarea rolului important jucat de aceasta din urmă în buna funcţionare a sectorului public la nivel global, în condiţiile în care, “indiferent de gradul de centralizare şi de uniformitatea statului, guvernul central trebuie să se sprijine pe anumite structuri locale pentru a-şi exercita autoritatea şi pentru a furniza diferite servicii.”

In ceea ce priveşte motivaţia analizei instituţiei primăriei atât în România cât şi în Franţa, aceasta se regăseşte în dorinţa evidenţierii asemănărilor şi deosebirilor existente între acestea, în condiţiile satisfacerii exigenţelor cercetării de tip comparativ, cele două state menţionate, înscriindu-se în tipologia statelor contemporane în aceeaşi categorie, şi anume, state unitare descentralizate. Acestea, potrivit lui Ph. Braud, se definesc prin “preeminenţa unui singur centru de putere căruia toate autorităţile publice îi sunt subordonate…în cadrul mixt al unui control ierarhic şi al unui control de <tutelă>”, existând o anumită capacitate de a lua decizii la nivel local, sau, cu alte cuvinte, o autonomie locala. Aceasta, în termenii legislaţiei româneşti în vigoare, reprezintă “dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condiţiile legii.”

“Institutia primariei si personalizarea puterii, abordare comparativa Romania – Franta”

II. Obiective

Lucrarea de faţă îşi propune analiza instituţiei primăriei în cele două state (România şi Franţa), mai exact a rolului ei în cadrul administraţiei publice locale, a raporturilor instituite “de jure” între primărie şi consiliul local, respectiv consiliul municipal, precum şi a raporturilor acestei instituţii cu serviciile publice descentralizate in cazul românesc, respectiv cu serviciile deconcentrate, pentru spaţiul francez.

III. Ipoteză

In cadrul unui stat unitar, în care “democraţia este temperată de autoritarismul executivului”, instituţia primăriei reprezintă, la nivel local, cazul paradigmatic pentru ceea ce se numeşte “personalizare a puterii”.

Inainte de analiza elaborata a institutiei primarului, trebuie sa mentionam faptul ca acesta face parte din categoria functionarilor publici ale caror definitie, trasaturi, drepturi si obligatii sunt reglementate de Legea nr. 188/1999 privind Statutul functionarilor publici. Potrivit acestui text de lege, funcţionarul public este definit ca reprezentând „persoana numită într-o funcţie publică”, cu precizarea că „totalitatea funcţionarilor publici din autorităţile şi instituţiile publice din administraţia publică centrală şi locală constituie corpul funcţionarilor publici”.

Doctrina actuală dă mai multe definiţii funcţionarului public. Antonie Iorgovan, în lucrarea sa „Tratat de drept administrativ” din 2001, defineşte funcţionarul public ca fiind „persoana fizică învestită în mod legal, prin actul de voinţă unilaterală al unei autorităţi publice sau al cetăţenilor, cu sarcina îndeplinirii pe un timp limitat sau nedeterminat a unei funcţii publice, în vederea realizării competenţei organului din structura căreia face parte funcţia respectivă”. În aceeaşi notă, Valentin Prisăcaru priveşte funcţionarul public ca fiind „acea persoană fizică, care, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege, a fost învestită prin numire