Marea Unire de la 1918, circumstanțe politice și juridice

Conflagrația mondială găsise o foarte mare parte a poporului român sub stăpânirea străină a imperiului austro-ungar și a imperiului rus, care supuseseră pe români unei asupriri sistematice și unei politici de deznaționalizare. La rândul lor, toți românii, legați prin unitatea de limbă și cultură, prin preocupările economice, relațiile sociale milenare și o îndelungată luptă pentru libertate, tindeau în mod natural și tot mai energic spre realizarea unității lor politico-statale.

Marea Unire din 1918 a fost și rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei românești. România întregită s-a realizat într-un context istoric deosebit, prin trei momente succesive, pe cale democratică, prin adunări cu caracter reprezentativ: unirea Basarabiei, a Bucovinei, a Transilvaniei cu țara-mamă.

În condițiile destrămării imperiilor habsburgic și țarist, această luptă de eliberare și pentru unitate statală și-a găsit încununarea în 1918.

În evoluția evenimentelor și, mai întâi de toate, a procesului luptei național-revoluționare, stimulat de radicalismul luptei politice din fostul Imperiu țarist, încă înainte de victoria bolșevicilor, la Chișinău a fost proclamată “autonomia teritorială și politică a Basarabiei” (20 octombrie/2 noiembrie). Două luni mai târziu, 2/15 decembrie 1917, pornind de la prevederile “ Declarației drepturilor popoarelor din Rusia” adoptate de Rusia Sovietică, organul legislativ al Basarabiei, Sfatul Țării, a proclamat “Republica Democratică Moldovenească, membră cu drepturi depline în Republica Federativă Democratică Rusă”.

După aproape o lună și jumătate, cu sprijinul masiv al populației, Sfatul Țării avea să adopte și ultimul act necesar pentru a repara nedreptatea istorică a raptului țarist din 1812: proclamarea de către Sfatul Țării, la 27 martie/9 aprilie 1918, cu o covârșitoare majoritate a membrilor săi, a unirii Basarabiei cu România.

La 27 martie 1918 st. vechi, a avut loc marele act istoric în viața națiunii românești: unirea Basarabiei cu România. Acest act s-a săvârșit în împrejurări de fapt și psihologice foarte complicate. Pe de o parte revoluția rusească, pe de altă parte victoria puterilor centrale, pe de altă parte mișcarea națională din Basarabia, de altă parte tendința firească a Regatului Român spre unire cu Basarabia, toate acestea au avut o influență asupra mersului evenimentelor din Basarabia și au condiționat rezultatul.

Acceptarea hotărârii Sfatului Țării de către președintele Consiliului de Miniștrii al Regatului Român, prim-ministru acelor vremuri, Al. Marghiloman, în ședința Sfatului Țării din această zi, promulgarea actului Unirii de către Regele României Ferdinand I, în aceeași zi și ratificarea Unirii de către Constituanta Română la 20 Decembrie 1919, desăvârșesc actul Unirii, în ce privește forța lui internă politică.

Unirea Basarabiei cu România a fost o încoronare a unei mișcări naționaliste, benevole, idealiste și dezinteresate.

Calvarul neamului românesc, provocat de regimul ocupației Puterilor Centrale, de povara Tratatului de pace de la Buftea a mai durat câteva luni până ce balanță victoriei pe fronturile primului război mondial a început să fie înclinată decisiv de partea puterilor Antantei. Reluarea, pe diverse fronturi, a ofensivei de toamnă a adus capitularea Bulgariei, a Turciei, a Austro-Ungariei și în final al Germaniei. Capitulări în lanț determinate si de frământările revoluționare interne care aveau să se soldeze, după aceea, cu răsturnarea regimurilor monarhice, absolutiste.

În octombrie/noiembrie 1918, prin decret regal, parlamentul țării a fost dizolvat, prim-minstru Al. Marghiloman înlăturat, și o dată cu el declarate nule și inexistente toate hotărârile ce fusesera adoptate până atunci. Actul de unirea a Bsarabiei cu Bucovina nu se înscria în textul Constituției, dar, așa cum s-a observat, “era conformă cu spiritul public, cu dorința poporului român de a-și dobândi drepturile suverana, de a fi stăpân pe propria-i țară”.