Originile teoriei separației puterilor în stat

Introducere

Încă din cele mai vechi timpuri s-a discutat şi implicit s-a pus problema separaţiei puterilor statului, în vederea specializării activităţilor statale , adică stabilirea unor organe cu autoritate care să aibă anumite responsabilităţi şi să desfăşoare neîncetat acelaşi tip de activităţi. Această cerinţă cu caracter obiectiv este importantă şi necesară în orice stat pentru ca procesul de conducere să fie unul eficient .

De asemenea este considerat a fi adevărat că dacă s-ar atribui toate puterile statului unei singure persoane sau unui grup de persoane s-ar ajunge la tiranie şi ar constitui o ameninţare pentru libertatea individuală . Totuşi, prin esenţa sa, procesul de conducere al unui stat trebuie să fie unitar, asemenea caracterului unitar al puterii statului.

Statul are de îndeplinit trei funcţii fundamentale cărora le corespund trei puteri: funcţia legislativă(puterea legislativă), funcţia executivă(puterea executivă) şi funcţia jurisdicţională(puterea judecătorească). Punerea în echilibru a acestor puteri, prin mijloace de control a uneia faţă de celelalte, stăvilind astfel tendinţa de a acapara toată puterea şi de a abuza de ea, este condiţia armoniei sociale şi garanţia libertăţii umane. Punerea de greutate si contra-greutate în talerele puterilor pentru ca nici una să nu le domine pe celelalte. Aşadar, nu este atât de mult vorba de o separaţie a puterilor, cât despre un „echilibru al puterilor” .

ORIGINILE TEORIEI SEPARATIEI PUTERILOR IN STAT

Teoria separației puterilor este o teorie celebră , de largă audiență și frecvent invocată. Sub numele de teorie a separației puterilor în stat se ascund , în realitate , mai multe teorii referitoare la puterea de stat , la diversele modalități de exercitare a acesteia. Apărută în „ secolul Luminilor „ , alături de ate teorii , ea a fost îndreptată împotriva abuzului de putere. Teoria separației puterilor a fost o reacție împotriva monarhiei absolute , considerată forma de guvernământ în care regele concentra în mâinile sale puterea supremă , considerându a€“ se personificarea statului , de unde și celebra formulă a regelui Ludovic al XIV -lea ,

„ statul sunt eu „ .

Teoria separației puterilor a avut un rol decisiv în promovarea sistemului reprezentativ , adică în valorificarea democratică a relației dintre deținătorul suveran al puterii (poporul) și organizarea statală a puterii politice și funcționarea puterii astfel încât să fie asigurate garanțiile exercitării depline a drepturilor omului.

Enunțată de către John Locke , teoria separației puterilor este definitivă și explicată pe larg de către Montesquieu , în lucrarea „ Despre spiritul legilor „ . Montesquieu a făcut din separația puterilor un eficient instrument al siguranței cetățenilor .

Mulţi dintre istoricii, filosofii, şi scriitorii acelei vremi ne-au lăsat dovezi şi reflecţii despre organizarea puterilor şi începuturile divizării ei în Sparta şi mai ales Atena.

Primul autor, care, deşi nu a elaborat teoria separaţiei puterilor în stat, a sugerat-o – prin descrierea făcută statului atenian – este Aristotel. Poate înclinaţia sa spre proporţionalitate şi spre echilibru, priceperea lui de a constata, clasa, sistematiza şi compara , l-au făcut să se aplece şi asupra modului de organizare al statului elen. Aristotel afirma că atribuţiile statului elen erau distribuite unor organe distincte: Adunarea generală (care deliberează cu privire la afacerile publice), Corpul magistraţilor (care execută ce s-a deliberat), Corpul judecătoresc. În „Constituţia Atenei”, Stagiritul distinge cele „trei părţi ale statului” care, odată bine organizate, „statul întreg este, în mod necesar, bine organizat în el însuşi” .

În Evul Mediu, dominat în mare parte de lupta pentru supremaţia puterii între papalitate şi Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germana, se remarcă o organizare a prerogativelor de putere oarecum apropiată de cea din antichitate. Cu toate acestea odată cu apariţia monarhiei absolutiste, principiul de guvernare stătea la baza „confuziei puterilor”, adică pe deţinerea întregii puteri de către monarh, şi exercitarea acesteia după bunul său plac. Chiar dacă puterea politică absolută aparţinea regelui, complexitatea administrării regatului impunea o distribuire şi specializare a diferitelor activităţi de conducere, inclusiv la nivel local.

Jean Bodin, preluând modelul aristotelic al formelor de guvernare, susţine că suveranitatea aparţine, din punct de vedere teoretic, fie unei multitudini de indivizi(democraţia), fie unei minorităţi(aristocraţia), fie unui singur om(monarhia). Fiindcă monarhul nu poate să guverneze nemijlocit se înconjoară de un ansamblu de instituţii (Consiliul permanent denumit Parlament sau Senat, Stările Generale şi adunările provinciale), care desfăşoară diferite activităţi cu caracter statal, în numele Coroanei . În concepţia lui Bodin atributele suveranităţii sunt: puterea legislativă, puterea executivă, puterea judecătorească, puterea de a declara război şi de a încheia tratate, dreptul „de a bate monedă”, dreptul de a numi în funcţii publice, ş.a. .