Prezumția de Nevinovăție

Prezumţia de nevinovăţie a fost instituită pentru prima dată ca regulă de drept în secolul al XVIII-lea în legislaţia SUA şi apoi în Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din anul 1979 , care în art. 9 a statuat că „orice om trebuie considerat nevinovat până la probarea culpabilităţii sale”.

Insă primele elemente embrionare ale prezumţiei nevinovăţiei apar încă din sec. XVII într-o serie de documente cum ar fi: petiţia drepturilor din 1628 si Habeas Corpus Act din 1679, conform cărora tribunalelor le-a fost încredinţat controlul asupra reţinerilor şi arestării cetăţenilor. Petiţia drepturilor avea ca obiect garanţia împotriva arestărilor şi confiscărilor de bunuri fără respectarea procedurii de judecată normală. Aceste acte au fost formulate în termeni generali, dar de prevederile lor au beneficiat în mare parte cei bogaţi. Pe de altă parte garanţiile date nu se extindeau la crimele împotriva statului.

Ulterior a fost înscrisă şi în reglementările internaţionale privind drepturile omului , fiind adoptată apoi de majoritatea constituţiilor care au proclamat formal drepturile omului. Astfel, în art. 11 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală ONU la 10 decembrie 1948 este consacrată prezumţia de nevinovăţie, cu recomandarea să fie inserată în legislaţiile naţionale ale statelor. Acest articol prevede că „orice persoană învinuită de a fi săvârşit o infracţiune este prezumată nevinovată atât timp cât vinovăţia sa nu a fost stabilită într-un proces

public cu asigurarea garanţiilor necesare apărării”.

Convenţia europeană a drepturilor omului de la Strasbourg, elaborată ca o expresie a voinţei statelor europene de a asigura respectarea principiilor enumerate în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, proclamată de Organizaţia Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1948, cuprinde o dispoziţie similară, prevăzând în art. 6 parag. 2 că „orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată inocentă până când vinovăţia sa va fi legal stabilită”.

Prezumţie de nevinovăţie, aşa cum este reglementată în art. 6 parag. 2 din Convenţie, produce, în principal, două categorii de consecinţe:

a) în privinţa organelor judiciare, conform textului, acestea trebuie să facă dovada

imparţialităţii în întreaga lor activitate şi să salvgardeze drepturile procesuale ale acuzatului. De pildă, judecătorul trebuie să manifeste prudenţă în rezumarea actului de acuzare şi să evidenţieze, în mod obiectiv, atât argumentele acuzării, cât şi cele ale apărării la începutul şedinţei.

b) în privinţa acuzatului, prezumţia de nevinovăţie implică pentru acesta dreptul de a

propune probe în apărarea sa şi acela de a nu depune mărturie contra lui însuşi. Acestea figurează în art. 14 parag. 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, în care se arată că „orice acuzat are dreptul să nu fie forţat să depună mărturie contra lui însuşi sau să-şi recunoască vinovăţia”.

În lumina jurisrudenţei Curţii, prezumţia de nevinovăţie prevăzută în art. 6 parag. 2 este o prezumţie relativă, ceea ce înseamnă că ea va putea fi răsturnată oricând prin proba contrară.

Din principiul european al prezumţiei de nevinovăţie şi al dreptului la tăcere decurg, în mod direct următoarele reguli:

- sarcina probei incumbă părţii urmăritoare;

- îndoiala profită acuzatului;

- dreptul acuzatului de a adopta o atitudine pasivă;

- interdicţia recurgerii la detenţia preventivă pentru a exercita o represiune imediată.

Înscrierea acestei prezumţii în legislaţiile marii majorităţi ale statelor lumii constituie o victorie împotriva concepţiilor potrivit cărora ar exista criminali înnăscuţi, care au o predispoziţie patologică spre săvârşirea de infracţiuni şi pentru care nu ar putea opera prezumţia de nevinovăţie.

Concepţiile şcolilor antropologică şi pozitivistă, au dominat o întinsă perioadă curentele criminologice , ele însă fiind învinse odată cu apariţia şcolilor criminologice care explică geneza criminalităţii prin conjugarea mai multor factori de natura socio-economică, biologică.

Dat fiind faptul că, prin funcţionalitatea şi semnificaţia ei, prezumţia de nevinovăţie iradiază în întreaga desfăşurare a procesului penal, importanţa ei depăşind domeniul probelor, se impunea reevaluarea ei şi consacrarea ca regulă de bază în întregul proces penal.

În Constituţia României (art. 23 alin. 11) s-a statuat că „până la rămânerea definitivă hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată”. În Codul de procedură penală, prezumţia de nevinovăţie este reglementată, mai întâi în Titul I, capitolul I referitor la „regulile de bază ale procesului penal” în art. 52 introdus prin Legea nr. 281/2003, după care „orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă ".