Prezumția de paternitate

1. Noțiuni introductive cu privire la instituția filiației

În dreptul internațional, Convenția ONU cu privire la drepturile copilului, prevede în art. 1 că „prin copil se înțelege orice ființă umană sub vârsta de 18 ani”. Această definiție juridică a noțiunii de copil este utilizată și în Europa.

În dreptul UE, nu există o definiție oficială unică a termenului „copil” în tratate, legislație sau jurisprudență. Această definiție poate varia considerabil în legile UE, în funcție de contextul reglementării. De exemplu, legislația care reglementează dreptul la liberă circulație al cetățenilor Uniunii și al membrilor familiilor acestora definește copiii drept „descendenții direcți în vârstă de cel mult 21 de ani sau care se află în întreținere”1, adoptând practic o noțiune bazată pe relații biologice și economice, și nu pe ideea de minoritate.

Filiația este instituția legală ce descrie raportul juridic dintre copii și părinți. Filiația se întemeiază, de regulă, pe legătura de sânge dintre copil și părinte, dar ea este aplicabilă și adopției. Filiația este aplicabilă și reproducerii umane asistate medical cu un terț donator2. Odată ce filiația a fost stabilită, se creează o serie de drepturi și obligații în sarcina părinților și a copiilor (e.g. autoritatea părintească, obligația de întreținere, vocația la moștenire). Agenția pentru Drepturi Fundamentale (FRA) este de părere că orice copil are un drept la identitate ce include și dreptul de a-și cunoaște propria filiație3.

Filiația față de tată (paternitatea) reprezintă legătura juridică dintre un copil și tatăl său. Aceasta poate fi stabilită prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească.

In cazul filiației fata de tată, spre deosebire de filiația față de mamă sau maternitatea, care se poate dovedi ușor prin faptul nașterii, filiația față de tată sau paternitatea nu poate fi dovedită în mod direct și neîndoielnic. Ea poate rezulta din faptul concepției sau zămislirii, dar, pentru a putea fi dovedit acesta, legea a recurs la deducerea lui din fapte conexe cunoscute sau susceptibile de dovedire directă.

În dreptul Consiliul Europei (CoE), potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), art. 8 din Convenție include dreptul la identitate și dezvoltare personală. Datele referitoare la identitatea unei persoane și interesul „de a obține informațiile necesare pentru a afla adevărul cu privire la aspecte importante ale identității personale, cum ar fi identitatea părinților”4 au fost considerate relevante pentru dezvoltarea personală. Nașterea și circumstanțele nașterii fac parte din viața privată a copilului. „[ ] informațiile privind aspectele extrem de personale ale copilăriei, dezvoltării și istoriei cuiva” pot

constitui „principala sursă de informare despre trecutul unei persoane și despre anii de formare a personalității acesteia”5, astfel încât lipsa accesului copilului la informațiile respective prezintă o problemă, conform articolului 8 din Convenție.

În dreptul internațional, dreptul copilului de a-și păstra identitatea, inclusiv cetățenia, numele și relațiile familiale, astfel cum sunt recunoscute de lege, sunt protejate împotriva ingerințelor ilegale. În plus,, articolul garantează „asistența și protecția corespunzătoare” în cazul în care un copil este lipsit în mod ilegal de unele sau de toate elementele identității sale, în vederea restabilirii cât mai rapid a identității respective.

Filiația constituie un aspect fundamental al identității personale6. Cu toate acestea, este necesar să se stabilească un echilibru între interesul copilului de a-și stabili paternitatea, interesul presupusului tată și interesul general. Interesul copilului de a obține securitate juridică cu privire la filiația sa paternă nu prevalează asupra interesului tatălui de a respinge prezumția juridică de paternitate.

Interesul copilului care caută să își stabilească paternitatea poate, uneori, să coincidă cu interesul tatălui biologic. Acest lucru s-a întâmplat într-o cauză în care un tată, din cauza lipsei de capacitate juridică, nu a putut să formuleze o acțiune în instanțele interne pentru stabilirea filiației paterne a copilului său. CEDO a constatat că nu era în interesul superior al copilului născut în afara căsătoriei ca tatăl său biologic să nu poată formula acțiune în stabilirea paternității și că, prin urmare, copilul depindea în totalitate de decizia discreționară a autorităților statului pentru stabilirea filiației sale7. Autoritățile pot avea obligația pozitivă de a interveni în acțiunea de stabilire a paternității, în interesul superior al copilului, atunci când reprezentantul legal al copilului (în acest caz, mama) se află în imposibilitatea de a reprezenta corespunzător copilul, de exemplu din cauza unei dezabilități grave8. Potrivit legislației române, modurile în care se stabilește filiația unui copil față de părinții săi este reglementată de dispozițiile art. 408 Cod Civil. La nivel doctrinar, s-a afirmat că „stabilirea filiației înseamnă probarea faptului juridic sau actului juridic din care recurge raportul de descendență dintre un copil și fiecare din genitorii săi”9. Noțiunea de filiație poate fi definită atât „lato sensu”, cât si “„tricto sensu”. În prima accepție, filiația desemnează un sir neîntrerupt de persoane între care faptul nașterii a stabilit legătura de la părinte la copil; sau din aceeași perspectivă de ansamblu, aceasta noțiune reprezintă un sir neîntrerupt de nașteri care leagă o persoana de un înaintaș al ei. În a doua accepțiune, filiația reprezintă raportul de descendență dintre un copil și fiecare dintre părinții săi.