Programe de acțiune pentru mediu la nivelul Uniunii Europene

Protecţia mediului este o problemă a tuturor, pe de o parte a dezvoltării societăţii, iar pe de altă parte a redresării, conservării şi ocrotirii mediului. Pentru a rezolva într-un mod cât mai eficient această problemă, s-a trecut la elaborarea unor strategii în domeniu, precum şi a unor planuri si programe de acţiune, la nivel internaţional, european, naţional, regional şi local.

Începând cu anii '70 principiile şi obiectivele de mediu au post prezentate şi dezvoltate prin intermediul Programelor de acţiune pentru mediu.

Documentele care stau la baza politicii de mediu a UE sunt Programele de Acţiune pentru Mediu (PAM, Environmental Action Programs-EAP), primul dintre ele fiind adoptat de către Consiliul European în 1972 şi fiind urmat de alte cinci. Aceste programe de acţiune sunt, de fapt, o combinaţie de programe pe termen mediu corelate printr-o abordare strategică şi constau într-o tratare verticală şi sectorială a problemelor ecologice.

Politica de mediu a Uniunii Europene s-a dezvoltat prin 6 Programe de Acţiune pentru Mediu, care reprezintă o combinaţie de abordare strategică şi planuri de acţiune, într-o concepţie care a evoluat de la tratarea sectorială a problemelor de mediu către o abordare integrată în cadrul modelului dezvoltării durabile.

Programele de acţiune pentru mediu

Primul program a fost adoptat de Consiliul European în 1972 şi acoperă perioada 1973-1976. El reflectă o abordare sectorială şi a definit principiile politicii comunitare de mediu care s-au regăsit şi în programelor ulterioare, inclusiv principiul prevenirii poluării aflat la baza celui de-al patrulea program, elaborat cu 15 ani mai târziu. De asemenea, programul a inclus o serie de alte elemente cheie care au stabilit în anii ‘90 cadrul strategiei europene de dezvoltare durabilă:

- condiţionalitatea de mediu în deciziile privind noile proiecte, în mod preventiv, încă din faza de proiectare;

- aplicarea principiului „poluator-plătitor”;

- reducerea exploatării resurselor naturale acolo unde provoacă dezechilibre majore;

- principiul responsabilităţii de mediu (de aici, necesitatea educaţiei şi a dezvoltării „conştiinţei ecologice”);

- aplicarea subsidiarităţii, cu asigurarea coerenţei între politicile naţionale şi programele comunitare într-o abordare strategică pe termen lung;

- principiul informării;

- dezvoltarea cercetării;

- principiul izolării naţionale a efectelor de poluare;

- principiul cooperării pentru a asigura contextul favorabil externalizării acţiunilor comunitare în domeniul protecţiei mediului;

- luarea în calcul şi a intereselor ţărilor în curs de dezvoltare.

Al doilea program de acţiune, elaborat pentru perioada 1977-1981 a continuat pe aceeaşi linie a abordării sectoriale introdusă de primul program, fără să aducă elemente de progres în dezvoltarea unei politici eficace de mediu la nivel comunitar, cu aplicaţie orizontală. Primele evoluţii calitative din această perspectivă au venit prin PAM3, definit pentru perioada 1982-1986 şi au constat, în principal, în definirea unei strategii generale de protejare a mediului şi a resurselor naturale, cu accent pe prevenire în loc de control şi în încercarea de a integra obiectivele de mediu în celelalte politici comunitare. Opţiunea pentru asumarea unor responsabilităţi clare la nivel comunitar şi pentru o abordare orizontală a problemelor de mediu a devenit, însă, mult mai clară prin PAM4 (1987-1992) care a venit în direcţia aplicării prevederilor Actului Unic European. Dar, contribuţia majoră al celui de-al patrulea program la evoluţia politicilor comunitare, în particular, dar şi la evoluţia modelului european de integrare, în general, o constituie mutaţia ideologică pe care o introduce şi care avea să ducă spre includerea în Tratatul de la Amsterdam a conceptului de dezvoltare durabilă. Filozofia centrală a PAM4 este ideea că protecţia mediului nu intră în conflict cu obiectivele economice, ci, dimpotrivă, poate constitui un instrument de ameliorare a performanţei şi competitivităţii economice, o precondiţie esenţială pentru creştere şi dezvoltare. Adoptarea acestei noi concepţii la nivelul Comisiei a determinat ca în dezvoltările ulterioare în materie de strategie a UE să se încerce corelarea şi inter-condiţionalitatea între obiectivele economice, cele sociale şi cele de mediu.