Realismul și Crizele Războiului Rece

REALISMUL

Realismul este una din paradigmele centrale ale ale domeniului Relaţiilor Internaţionale, ce structurează înţelegerea evenimentelor, conceperea și desfășurarea politicii externe, configurarea conflictelor internaţionale din marea parte a secolului XX.

Realismul este o paradigmă conservatoare, și are la bază o serie de consideraţii filosofice asupra naturii umane: omul este rău, egoist și supus unei înclinaţii naturale catre căutarea puterii, a dominaţiei, drept urmare el trăiește într-o permanenţă nesiguranţă, fiind marcat de o profundă neîncredere în oameni și suspiciune la adresa celorlalţi . În consecinţă, și societăţile și instituţiile create de om vor avea aceleași particularităţi.

În mod diametral faţă de liberali, realiștii sunt pesimiști în privinţa relaţiilor internaţionale. Ei sunt de acord că ar fi de dorit să se creeze o lume pașnică, dar nu văd nici o cale facilă de evadare din lumea dură a războiului și a competiţiei pentru securitate. Fără indoială, crearea unei lumi pașnice este o ideea atrăgătoare, dar nu și practică. După cum observă Caar, “realismul e înclinat să pună accentul pe tăria irezistibilă a forţelor existente și să insiste că înţelepicunea maximă constă în acceptarea și adaptarea la aceste forţe și tendinţe”.

Această viziune sumbră asupra relaţiilor internaţionale se bazează pe trei credinţe fundamentale. În primul rând, asemenea liberalilor, realiștii tratează statele ca pe actorii principali ai politicii mondiale, dar se concentrează în principal asupra marilor puteri , deoarece aceste state domină și modelează politica internaţională, și de asemena provoacă războaiele cele mai cumplite.

În al doilea rând, în opinia realiștilor, comportamentul marilor puteri este influenţat în principal de mediul lor exterior, nu de caracteristicile interne. Structura sistemului internaţional, cu care toate statele au de-a face, le modelează în mare măsură politicile externe. Realiștii sunt înclinaţi să refuze demarcaţia netă între statele “bune”și cele “rele”, întrucât toate marile puteri acţionează în conformitate cu aceeași logică, indiferent de cultura, sistemul lor politic sau de persoana aflată la conducerea guvernului. De aceea este dificil să se opereze discriminări între state; se poate vorbi doar de diferenţe de putere relativă.

În al treilea rând, realiștii susţin că gândirea statelor este dominată de calcule referitoare la putere, iar statele se află într-o permanentă competiţie pentru putere. Uneori această competiţie necesită declanșarea unui război, care este considerat un instrument politic acceptabil. Carl von Clausewitz, strategul militar din secolul al XIX-lea, spunea că: “războiul este o continuare a politicii, dar prin alte mijloace” Această competiţie este asemănătoare unui joc cu sumă nulă, uneori devenind, de aceea, intensă și neiertătoare. Statele pot coopera cu unele prilejuri, dar relaţia fundamenatală dintre ele se caracterizează prin interese antagonice.

Realismul naturii umane, a dominat studiul relaţiilor internaţionale de la sfârșitul anilor ’40, când scrierile lui Morgenthau au început să atragă un public larg, până în primii ani ai deceniului opt. El se bazează pe ipoteza simplă că statele sunt conduse de fiinţe umane care au o “voinţă de putere” încă de la naștere. Aceasta desemnna faptul că statele au un apetit insaţiabil pentru putere, sau ceea ce Morgenthau numește “o poftă nemărginită de putere” și în consecinţă, caută permanent oportunităţi pentru a prelua ofensiva și a domina alte state. Morgenthau susţine că realismul politic nu solicit şi nici nu scuză indiferenţa faţă de idealurile politice sau principiile morale, dar, într-adevăr, necesită o distincţie clară între ceea ce este dezirabil şi ceea ce este posibil, între ceea ce este dezirabil oriunde şi oricând şi ceea ce este posibil în condiţii concrete de timp şi spaţiu.

Toate statele au un “animus dominandi”, astfel că nu există nici un motiv pentru a face deosebirea între cele mai agresive și cele mai puţin agresive, și în nici un caz teoria nu ar trebui să acorde atenţie statelor cu un comportament constant, state de tip status quo. Realiștii naturii umane recunosc că anarhia internaţională, lipsa unei autorităţi care să guverneze deasupra marilor puteri, constituie pentru state un motiv de îngrijorare în privinţa balanţei de putere. Dar această constrângere structurală este tratată ca o cauză de ordinul al doilea pentru comportamentul statelor.