Respectul vieții private

Introducere

Respectul vieții private și al demnității persoanei umane sunt aspecte care ne vizează în mod direct pe fiecare în parte. Sunt dese situațiile în care dacă cineva ne lezează viața personală și integritatea, să nu acționăm în mod direct, împăcându-ne cu ideea că ni s-a făcut un rău pe care, însă, îl trecem cu vederea.

În anul 1948 în Declarația Universală a Drepturilor Omului se afrmă faptul că nimeni nu va fi obiectul imixtiunilor arbitrare în viața sa privată și că oricine are dreptul la protecție legală împotriva unor astfel de imixtiuni.

Astfel, in 1950 Declarația Universală a Drepturilor Omului consacra, de manieră directă, dreptul persoanei la respectarea vieții sale private, a domiciliului și a corespondenței. Pactul internațional relativ la drepturile civile și politice nu face decât să reitereze ideea ocrotirii dreptului la viață privată, ca unul dintre drepturile fundamentale ale omului.

Modelul european plasează respectul vieții private în contextul drepturilor și libertăților individuale care suportă limitele impuse de exercitarea drepturilor și libertăților celorlalți. Dreptul la viață privată se fundamentează, din acest punct de vedere, pe echilibrul ponderat între interesele indivizilor și interesul general. Aceasta este, de altfel, ideea-laitmotiv a hotărârilor Curții de la Strasbourg pronunțate pe marginea art. 8 din Convenție .

Legiuitorul român reglementează în noul Cod civil, la Cartea I (Despre persoane), în Titlul II (Persoana fizică), sub Capitolul II intitulat „Respectul datorat ființei umane și drepturilor ei inerente”, începând cu art. 58 și până la art. 81 inclusiv, un ansamblul de drepturi identificate la art. 58 prin marginalul „Drepturi ale personalității”, statuând că „Orice persoană are dreptul la viață, sănătate, la integritate fizică și psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieții private, precum și alte asemenea drepturi recunoscute de lege”.

Delimitări conceptuale

În actuala Constituție a României, legile fundamentale recunoșteau formal secretul corespondenței și inviolabilitatea domiciliului , aspecte ale vieții private, dar nu conțineau precizări despre viața privată ca atare.

Actuala Constituție a României afirmă dreptul la viață ca drept fundamental și complex, aspect al respectării personalității omului, proclamată ca valoare supremă în primul său titlu .

Astfel, in art.26 alin.(1) se prezintă obligația autorităților în raport cu respectarea vieții private a cetățeanului “ Autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familiară și privată” .

Viața intimă este acel segment care este „mai personal” decât viața privată și de familie .

Tot ceea ce înseamnă intimitatea este de domeniul privat, dar viața privată nu este în mod necesar numai intimă.

Conținutul vieții private pare a se modifica sub aspectul conținutului și limitelor divulgării, după cum persoana vizată este cunoscută publicului ca om politic, artist al scenei sau ecranului, sportiv de performanță sau simplu cetățean .

S-a spus că viața privată este dreptul individului la o viață retrasă și anonimă dar totodată este un concept cameleonic, care își schimbă înfățișarea, de-a lungul timpului, dar care își păstrează, totodată, elemente de perenitate.

Pe langa limitele generale la care face referire art. 75 NCC, exista situatii speciale reflectate in reglementare, care limiteaza caracterul absolut al dreptului la viata privata.

In acest sens, potrivit art. 27 alin. 2 din Constitutie, dreptul la viata privata poate suferi restrangeri in cazul :

a) executarii unui mandat de arestare sau a unei hotarari judecatoresti,

b) inlaturarii unei primejdii privind viata, integritatea fizica sau bunurile unei persoane sau cel al

c) apararii securitatii nationale sau a ordinii publice.