Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor

INTRODUCERE

Fără îndoială, unul dintre cele mai efervescente procese ale ultimei jumătăţi a secolului XX este evoluţia drepturilor omului, domeniu care atrage tot mai numeroase şi mai ferme acţiuni, atât pe plan naţional, cât şi internaţional. Astăzi, mai mult ca niciodată, naţiunile îşi unesc eforturile spre a găsi rezolvare problemelor teoretice şi practice referitoare la drepturile omului, spre a le proteja şi promova prin metode cât mai eficiente, acordând astfel libertăţilor fundamentale respectul cuvenit.

Drepturile omului constituie o problematică ce poate fi abordată pe planul filozofiei politico-juridice, pe planul cooperării dintre state şi pe plan juridic, unde constituie obiect al reglementărilor juridice internaţionale şi de drept intern. Problematica drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului este reglementată de dreptul constituţional în plan intern şi este în acelaşi timp obiect al reglementărilor de drept internaţional public. Aşa fiind, este evidentă existenţa unei relaţii între Dreptul Internaţional Public şi Dreptul Constituţional cu privire la obiectul comun al normelor şi la valorile apărate de acestea faţă de fiinţa umană, de demnitatea ei şi, deci, de drepturile ei fundamentale.

Doctrina şi practica drepturilor omului au evoluat în timp. Primele acte prin care s-au legiferat drepturi fundamentale ale omului au existat în Anglia. Seria lor este deschisă de celebrul act constituţional din 1275 „Magna Charta Libertatum", în care găsim rudimentar enunţate două drepturi fundamentale ale omului: principiul legalităţii şi interzicerea arestării arbitrare. Au urmat: The Petition of Rights - 1628, Habeas Corpus Act - 1679, Bill of Rights - 1689. Aproape un secol mai târziu un alt document important este edictat - Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite ale Americii din 14 iulie 1776, act care promovează doctrina dreptului natural: toţi oamenii se nasc egali şi Creatorul lor îi investeşte cu anumite drepturi inalienabile, iar printre acestea se numără dreptul la viaţă, libertate şi fericire. În august 1789 a fost adoptată Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, axată aproape exclusiv pe drepturile civile şi politice.

Începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în Europa se manifestă o mişcare socială tot mai largă pentru emancipare economică a unor pături ale societăţii defavorizate. Sub presiunea mişcărilor muncitoreşti, guvernanţii din tot mai multe ţări încep să facă concesii economice şi sociale clasei muncitoare sub forma acceptării revendicărilor sindicale ale acestora. După primul război mondial, sub influenţa progresului economic, dar şi ca răsplată naţională oferită supravieţuitorilor, în diferite constituţii, sunt proclamate anumite drepturi sociale şi economice: dreptul la muncă, la salarizare corespunzătoare, la concediu, la securitatea muncii. Acestea au reprezentat, de altfel, centrul de interes şi după încheierea celei de-a doua conflagraţii mondiale. Îndeosebi în doctrina marxistă s-a insistat foarte mult pe importanţa drepturilor cetăţeneşti.

După cel de-al doilea război mondial asistăm la dezvoltarea unei concepţii moderne cu privire la reglementarea internaţională a drepturilor omului. Monstruoasele încălcări ale drepturilor omului în timpul războiului au determinat omenirea să adopte un sistem de norme care să prevină suferinţele cauzate de flagelul războiului, dar şi să asigure un sistem efectiv de protecţie a drepturilor care existau deja şi erau reglementate de Liga Naţiunilor. Astfel a fost adoptată Carta Naţiunilor Unite în scopul creării condiţiilor necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, a justiţiei şi a respectării obligaţiilor care decurg din tratatele internaţionale. Cel mai important moment din istoria codificării drepturilor fundamentale ale omului s-a petrecut la 10 decembrie 1948 (dată proclamată şi Ziua Internaţională a drepturilor omului), când Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului".

În ultimele decenii au fost semnate numeroase tratate, pacte, convenţii pe plan internaţional, în cadrul cărora demnitatea şi libertatea umană este apărată prin prevederea unor drepturi ce aparţin omului, precum şi prin protecţia şi garantarea acestora. Totodată sunt condamnate actele care afectează în orice fel fiinţa umană, care urmăresc degradarea fizică şi psihică a omului, care produc suferinţe fizice sau mentale.

Persoana umană, individul este valoare şi purtătoare de valori juridice. Ea este subiect de drept, deci titular de drepturi şi obligaţii juridice. Calitatea aceasta este reflectată în conceptul juridic de capacitate juridică şi ea exprimă aptitudinea de a avea în temeiul legii şi de a exercita în limitele ei drepturi şi obligaţii imanente fiinţei umane. Aşa fiind, dreptul subiectiv sau dreptul care aparţine unui subiect de drept, reprezintă conceptul juridic cu ajutorul căruia a fost definită poziţia omului în societate, precum şi relaţia individ - stat.

Lucrarea de faţă tratează pe larg raportul dintre individ şi stat din perspectiva drepturilor, libertăţilor şi obligaţiilor fundamentale aşa cum apar ele definite şi reglementate în Titlul II al Constituţiei din 1991, revizuită prin Legea din 18 septembrie 2003 publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 669/22 septembrie 2003, prezentând, totodată, şi corelaţia acestora cu prevederile reglementărilor internaţionale.

CAPITOLUL I

DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR.

CLARIFICAREA CONCEPTELOR

§1.Noţiunea de drepturi fundamentale

Cristalizarea şi afirmarea conceptului de drepturi fundamentale ale omului constituie rezultatul unui îndelungat proces, în cursul căruia ideea respectului pentru drepturile omului şi-a găsit în final consacrarea , depăşind concepţiile anacronice , elitiste sau totalitare, care se opuneau recunoaşterii egalităţii oamenilor şi ideii de respect al drepturilor omului. Documentele internaţionale de dupa al II-lea Razboi Mondial , începand cu Declaraţia Universala a Drepturilor Omului extind cele mai moderne principii şi prevederi constituţionale cu privire la drepturile fundamentale, asupra tuturor fiinţelor umane de pe planetă. Drepturile fundamentale constituie nucleul sistemului modern de drept care este construit în scopul protejării şi a garantării acestora.Drepturile fundamentale aparţin cetăţeanului sau individului şi sunt indispensabile existenţei acestuia în cadrul organismului social în vederea afirmării şi dezvoltării personalităţii sale care, la randul său, asigură existenţa şi evoluţia ansamblului social conform dialecticii evidente a raportului dintre parte si întreg. Drepturile fundamentale sunt formulate în textele constituţionale, legea fundamentală a unui stat, al cărui conţinut este armonizat cu cel al tratatelor internaţionale privitoare la drepturile omului.

Pentru a defini conceptul de drept fundamental al omului , în general se impune a se ţine cont de faptul că aceste drepturi sunt:a)drepturi subiective, b)drepturi esenţiale pentru om şi pentru afirmarea acestuia ca cetăţean, c)drepturi de importanţă deosebită, recunoscute şi înscrise în legi fundamentale, declaraţii de drepturi sau drepturi ce constituie fundamentul şi motivaţia juridică a existenţei unor organisme ori instituţii internaţionale