Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor

CAP. I NOTIUNEA DE DREPTURI FUNDAMENTALE

Drepturile si libertatile fundamentale sunt nu numai o realitate, ci si finalitatea întregii activitati umane, bineînteles a aceleia democratice. De aceea este profunda constatarea des întâlnita în sensul careia drepturile omului nu sunt nici o noua morala, nici o religie laica, ele sunt mai mult decât o limba comuna tuturor oamenilor. Drepturile si libertatile omului, cu multiplele lor ramificatii si implicatii teoretice, dar mai ales practice, reprezinta un domeniu important în preocuparile fiecarui stat precum si în ale comunitatii umane internationale.

Cercetarea stiintifica a drepturilor si libertatilor omului si cetateanului este o misiune permanenta îndeosebi a juristilor pentru ca limba în care ele sunt formulate este, mai întâi, cea a dreptului si deci juristilor le revine, în primul rând, misiunea de a analiza toate aspectele si de a realiza sinteze. Ea trebuie sa realizeze clarificarile necesare (notiunile, vocabularul folosit), solutii legislative care sa permita o reala promovare a respectului pentru aceste drepturi si desigur o eficienta protectie a lor.

1.1.Evolutia drepturilor omului.

Originile istorice si filozofice ale conceptului de drepturi ale omului au fost plasate de doctrina juridica fie în epoca antica, fie în epoca premergatoare Secolului Luminilor. Dreptul s-a preocupat de acest concept mai târziu însa, reglementarile juridice prin care se consacra si se încearca chiar protejarea drepturilor omului aparând abia dupa adoptarea primelor constitutii scrise.

Afirmarea conceptului de drepturi ale omului presupune doua premise indispensabile:

- pe de o parte, posibilitatea exprimata la nivel juridic de a recunoaste identitatea indivizilor care alcatuiesc corpul social si,

- pe de alta parte, precizarea unor limite pentru puterea politica organizata statal, limite care, daca la început au fost considerate ca anterioare si superioare oricarei institutii omenesti (putere divina), ulterior au evoluat si s-au transformat în atribute inerente fiintei umane (drepturi naturale).

Istoria conceptului de drepturi ale omului se caracterizeaza printr-o extrem de rapida si larga raspândire a sa, mai întâi la nivelul continentului european si mai apoi la nivel international, într-un context istoric, social si economic ce a favorizat si uneori chiar a jucat un rol catalizator pentru aceasta larga difuzare.

Proclamarea drepturilor omului în documente si texte juridice internationale se generalizeaza începând cu secolul XX si se accelereaza în mod vadit în special dupa cel ce-al doilea razboi mondial, astfel aparând Declaratia Universala a Drepturilor Omului, adoptata la 10 decembrie 1948, precum si cele doua Pacte internationale referitoare unul la drepturile politice si sociale, si celalalt la drepturile economice, sociale si culturale, adoptate împreuna la data de 16 decembrie 1966. În paralel cu acest fenomen, se observa o aprofundare a conceptului, în sensul sporirii valentelor sale, o marire a continutului sau, prin adaugarea de noi drepturi la cele deja cunoscute si o crestere vadita a mecanismelor de protectie si garantare a drepturilor omului. Se mai remarca o multiplicare a sistemelor regionale de protectie a drepturilor omului, cu un grad tot mai mare de tehnicitate si de obligativitate pentru statele participante la astfel de instrumente juridice, fenomen care, urmând exemplul dat tot de continentul european, tinde astazi sa se generalizeze.

1.2.Aparitia drepturilor fundamentale

Receptarea si traducerea în limbajul juridic a drepturilor omului merita toata atentia noastra, caci numai transformarea lor în autentice drepturi fundamentale a facut posibila realizarea dezideratului de a le conferi eficienta juridica. Drepturile fundamentale consacra la nivel normativ acele drepturi ale omului pe care guvernantii doresc sa le garanteze; prin urmare, forta lor juridica si garantiile lor vor fi cele ale normei juridice prin care au fost consacrate.

Conceptul de drepturi fundamentale prezinta nu doar avantajul mentionarii drepturilor într-un act juridic cu forta obligatorie ci si pe acela al relativitatii discutiilor legate de numarul, definitia, continutul normativ si garantiile drepturilor respective.