Sistemul centralizat de organizare a administrației publice

Lucrarea de față își propune să înfățișeze într-un mod accesibil cele mai importante aspecte privind sistemul centralizat de organizare a administrației publice.

Problemele și aspectele care privesc centralizarea, descentralizarea și autonomia în administrația publică, în general, prezintă o importanță deosebită, teoretică și practică, pentru buna organizare și funcționare a statului, în ansamblul său.

Această problemă se pune la orice stat, indiferent de structura sa ( unitară sau federală), indiferent de forma de guvernamânt ( republică sau monarhie), ori de regimul politic (democratic sau dictatorial). În orice stat va predomina, într-o etapa sau alta, latura centralizatoare sau descentralizatoare, statul neputându-se guverna numai într-un regim exclusiv centralizat sau exclusiv descentralizat. Descifrarea și înțelegerea corectă a acestui fenomen de către politicieni, teoreticieni și practicieni, asigurarea unui echilibru optim între aceste laturi ale structurii și activității statelor sunt cu atât mai necesare unui stat ca România, aflat în plin proces de tranziție de la o structură puternic centralizată a administrației publice la una descentralizată, fundamentată pe principiile statului de drept.

Este îndeobște cunoscut că orice stat, pentru a putea guverna mai bine, își împarte teritoriul și populația aferentă, în unități administrativ- teritoriale, în care crează și autorităși publice care să reprezinte fie statul, fie colectivitățile locale și să rezolve interesele acestuia și ale locuitorilor. Astfel de autorități sunt create și la nivel central, acestea având rolul de a asigura realizarea intereselor de la acest nivel, interese care reprezintă ceea ce este comun și general tuturor grupurilor de interese din unitățile administrativ- teritoriale.

Profesorul Paul Negulescu afirma că: ,, în orice țară sunt două categorii de interese: unele care au caracter cu totul general privind totalitatea cetățenilor, întreaga colectivitate, cum bunăoară: facerea legilor, raporturilor Țării cu străinătatea, supravegherea și distribuțiunea justiției, oragnizarea armatei, ordinea publică și siguranța statului, altele sunt însă speciale unei anumite localități , spre exemplu: îndestularea comunei cu articole alimentare de primă necesitate, înfrumusețarea comunei, facerea unui pod peste râu, amenajarea de parcuri și grădini, aducerea apei, a luminei, ridicarea gunoaielor și curățitul străzilor, canalizarea, buna stare prin crearea de muzee locale, orchestre comunale, dezvoltarea culturală prin crearea de școli de adulți, de biblioteci, crearea de școli de meserii, etc.

Este incontestabil că interesele comune întregii colectivități nu pot fi încredințate decât puterii centrale. Numai astfel putem avea unitatea statului, numai astfel un stat poate fi puternic și în măsura de se a impune inamicului din afară sau dinăuntru.”

Pentru armonizarea sau apropierea între aceste categorii de interese, statul crează și regimuri juridice sau instituții speciale. În aceste condiții vorbim de centralizare, descentralizare, ori de regimuri intermediare acestora- desconcentrare, tutelă administrativă și alte asemenea regimuri.

În privința centralizării din cadrul administrației publice, spunem că ea presupune, în plan organizatoric, subordonarea ierarhică a autorităților locale față de cele centrale și numirea funcționarilor publici din conducerea autorităților locale de către cele centrale, cărora li se subordonează și le dau socoteală de modul cum conduc, iar în plan funcțional, emiterea actului de decizie de către autoritățile centrale și executarea lui de către cele locale. Actele emise de autoritățile locale, în regimul centralizării ( atunci cand acestea primesc competențe de a le emite) pot fi anulate de autoritățile centrale ( în virtutea dreptului de control ierarhic) ori de câte ori nu sunt în concordanță cu decizia ,,centrului”.

În centralism, autoritatea vine de sus și puterea de decizie este în mâna guvernului central și a reprezentanților săi. Nu există sau sunt prea puține organe alese. Atribuțiile autorităților inferioare sunt restrânse.

Profesorul Constantin G. Dissescu expunând considerațiile susținătorilor centralizării (creșterea sentimentului național, o mai mare capacitate a organelor centrale, asigurarea unei omogenități și a unei independențe naționale mai sigure etc.) a arătat că aceasta își dovedește utilitatea, eventual, numai în timp de război. Cum, însă, războiul este o stare anormală, în afara lui, deci cea mai mare parte a timpului, societatea trebuie sa se caracterizeze prin descentralizare. Aceasta elimină întârzierile care ar putea aparea în sistemul centralizării, pentru ca autoritatea centrală să ia cunoștință de interesele locale și să avizeze măsurile pe care le consideră necesare. De asemenea, eventualele erori inerente naturii umane, sunt mai puțin grave și mai ușor de reparat în acest sistem.

Profesorul Constantin G. Dissescu, citând afirmația unui publicist francez, o considera ca fiind adevărată: ,, centralizarea reprezintă apoplexie la centru și paralizie la extremități”.

Se poate aprecia, că centralismul este încă un regim normal sub care a trăit si trăiește cea mai mare parte a serviciilor administrative atât din țările aflate în Centrul și Estul Europei și în parte chiar din occident, acestea fiind sub autoritatea imediată a conducătorilor și colectivităților de care depind, neavând personalitate distinctă de aceea a acestor colectivități; ele sunt conduse de funcționari numiți și puterea de decizie este concentrată la vârf.

CONSIDERAȚII GENERALE CU PRIVIRE LA ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ

Max Weber a fost fondatorul administraţiei moderne care s-a dezvoltat mai întâi în Europa Occidentală. Dezvoltarea funcţionarilor de carieră şi a structurii administraţiei a fost posibilă datorită existenţei unei autorităţi centrale suficient de puternică. Monarhii aveau nevoie de aceşti funcţionari pentru a-şi administra domeniul, iar prin intermediul autorităţii înlocuiesc astfel puterea nobililor locali. Astfel de evoluţii au avut loc cu precădere în monarhiile absolutiste din Europa Occidentală, monarhii ce erau caracterizate de dezvoltare continuă, de structuri militare şi administrative centrale, dezvoltare care până la urmă a însemnat o acumulare de putere la nivel central. Această acumulare de putere s-a produs în detrimentul vechilor centre de putere din Evul Mediu.

În Franţa o administraţie centrală efectivă a fost introdusă la începutul secolului al XVII-lea de către cardinalii Richelieu şi Mazarin. Aceştia au introdus o serie de reprezentanţi permanenţi numiţi intendenţi şi care pe măsura creşterii prerogativelor cu care au fost înzestraţi au devenit adevăraţi administratori. Astfel la mijlocul secolului al XVII-lea aceşti administratori vizau, supuneau şi colectau taxele, organele poliţiei locale, păstrarea ordinii şi conducerea sistemului judiciar.