Activitatea Bancară la Nivel Internațional Întreprinsă de Băncile din Marea Britanie

Capitolul I. Activitatea bancară internaţională

În secolul al XVI-lea, o dezvoltare evidentă au înregistrat băncile germane: Fugger, Welser, Hoechstetter, Tucher și Herwart, cu sediile la Nurnberg și Augsburg, care prin capitalurile de care dispuneau au reușit să domine piața europeană a banilor .

Băncile familiilor Fugger și Weler practicau, simultan, activități bancare și comerciale. Aria europeană a bancherilor Fugger era destul de întinsă, având și un reprezentant pentru Transilvania , în persoana primarului Sibiului Petrus Haller.

Concentrarea unor mari capitaluri bănești în băncile germane era efectul “democratizării economisirii” prin mobilizarea economiilor tuturor categoriilor sociale și asigurarea unei dobânzi fixe și garantate.

Totodata, bancherii germane au inventat zilele valorii și au îmbunătățit metodele de calcul a dobânzilor (metoda hamburgheză) .

Bancrutele parțiale ale monarhiilor spaniole și franceze , crizele de pe piețele de bani generate la consumuri superioare resurselor disponibile, comportamentele pinicarde ale deponenților și insuficienta prudență a bancherilor au reprezentat cauzele principale ale falimentării unor bănci europene la sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea. Practice, în aceea perioadă, băncile erau mai mult numeroase decât solide .

În acest context, autoritățile municipal au înființat bănci publice care să garanteze într-un grad superior depunerile, comparative cu băncile particulare. Astfel au fost create, în 1587 Banco di Rialto ( înființată în 1171 și recunoscută official în 1587) la Veneția și Tavola în Mersina, în 1593 Banco di Sant’ Ambrogio la Milano, în 1605 Banco di Santo Spirito la Roma, iar ]n 1609, Banca din Amsterdam (Amsterdamsche Wisselbank).

Sistemul venețian a fost preluat și perfecționat de băncile engleze și suedeze, hartia-monedă devenind o realitate.

Bancherii “aurari” englezi au divizat certificatele de depuneri în bilete de bancă de valoare egală (așa-numitele gold smiths notes), facilitând astfel circulația acestora. Și în aceste condiții, operațiunile bancare se derulau greoi deoarece depozitele clienților erau menținute în bănci pentru a face față cererilor de rambursare și nu erau plasate în diferite afaceri, certificatele de depuneri circulau cu mare deficultate, iar lichiditatea lor de către clienți necesita calculi laborioase și complicate a dobânzilor și comisioanelor.

Aceste instrumente au fost eliminate de către Banca din Stockholm, fondaă în 1656, de către Johan Palmstruch, comerciant suedez de origine letonă. Acesta, pe baza unei “charte regale”, a obținut dreptul de a înființa o “Bancă de schimb și împrumut” și de a emite bilete de bancă . După înființare, banca operează două modificări importante: biletele de bancă nu erau aducătoare de dobânzi (ceea ce a simplificat circulația lor), iar fondurile băncii erau plasate, în special, în împrumuturi imobiliare și funciare, biletele de bancă servind ca mijloc de plată (ceea ce diminua cererile de rambursare).

Datorită acestor inovații, care au impulsionat activitatea bancară, Banca din Stockholm este considerată de specialiști prima bancă de emisiune.

În 1668, datorită unui exces de emisiune monetară, înregistrează dificultăți în operațiunile de plată, motiv pentru care este transformată în bancă regală – Nationalbank Stockholm.

Dezvoltarea comertului și a bancilor a determinat înființarea și funcționarea continuă a unor centre de afaceri. Astfel, în 1531, la Anvers, s-a deschis prima Bursă de valori imobiliare, orașul dobândind și întâietate pentru asigurările maritime.

Înființarea, în 1609, a Băncii din Amsterdam ( care primea ca depozite numai metale prețioase), iar, în 1694, a Băncii Angliei au reprezentat modele pentru alte bănci apărute ulterior.

De pildă, Banca Anglieia funcționat, timp de secole, în condițiile unei stabilități constante a lirei sterline, realizată de regina Elisabeta în anii 1560-1561 în urma dezordinii inflaționiste din perioada 1543-1551 (Great Debasement) .

După înființarea Băncii Angliei, rând pe rând, s-au constituit bănci de emisiune și în alte țări, cum ar fi: Scoția (1695), Germania (1765), Irlanda (1782), Franța (1800), Finlanda (1814), Olanda (1814), Norvegia (1816), Austria (1816), Danemarca (1818), Polonia (1828), Grecia (1828), Portugalia (1846), Belgia (1850), Spania (1856), Rusia (1860), Luxemburg (1873), Bulgaria (1879), România (1880), Elveția (1905) .