Clauza națiunii celei mai favorizate

INTORDUCERE

Prima încercare de adoptare a regulilor care să guverneze relaţiile comerciale internaţionale a fost făcută de unele ţări imediat după cel de-al doilea război mondial, când a apărut necesitatea creării unui organism care să supravegheze, să controleze şi să se implice direct în desfăşurarea comerţului internaţional. Aceste eforturi au condus la adoptarea în 1948 a Acordului General pentru Tarife şi Comerţ (G.A.T.T.), regulile sale aplicându-se comerţului internaţional cu bunuri. Acest Acord a funcţionat pe o bază provizorie până la înfiinţarea Organizaţiei Mondiale a Comerţului şi a fost inclus în textele legale ale OMC. Rundele de negocieri sub auspiciile GATT au determinat liberalizarea comerţului cu bunuri (în special a produselor industriale) şi fixarea principalelor reguli multilaterale de comerţ. Cea mai importantă rundă de negocieri a fost Runda Uruguay, care a durat din 1986 până în 1994. Negocierile desfăşurate în cadrul acestei runde au determinat deplina includere a sectorului produselor agricole în regulile multilaterale de comerţ, abordarea comerţului cu servicii şi a drepturilor de proprietate intelectuală în acelaşi set de reguli. Unul dintre rezultatele Rundei Uruguay a fost crearea Organizaţiei Mondiale a Comerţului la 1 ianuarie 1995. Organizaţia Mondială a Comerţului (O.M.C.) constituie un forum de negocieri pentru continuarea liberalizării comerţului cu bunuri şi servicii, convenirea unor reguli cât mai adecvate la noile condiţii de comerţ şi asigură funcţionarea unor mecanisme multilaterale de punere în aplicare a angajamentelor asumate de Membrii OMC. Aceste mecanisme includ, între altele, o procedură de reglementare a diferendelor. În prezent, în afara sistemului O.M.C. au rămas doar câteva ţări mari (dintre care cea mai importantă este Rusia) şi o parte din ţările în curs de dezvoltare, Organizaţia Mondială a Comerţului bucurându-se de o participare aproape universală având în vedere faptul că, în prezent, numără 153 de state membre, care acoperă 95 % din comerţul mondial. Principiile de bază ale O.M.C./G.A.T.T. pe care toţi membrii trebuie să le aplice sunt: un avantaj acordat unei ţări trebuie extins tuturor membrilor Organizaţiei Mondiale a Comerţului (clauza naţiunii celei mai favorizate); nici o ţară nu poate face discriminare între produsele proprii şi cele importate (tratamentul naţional sau clauza regimului naţional); nici o ţară nu poate aplica restricţii cantitative asupra comerţului; toate regulile şi legile afectând comerţul trebuie să fie publice; regulile şi angajamentele sunt obligatorii pentru membri, iar eventualele dispute comerciale dintre membri trebuie soluţionate prin intermediul mecanismului de soluţionare a diferendelor.

CLAUZA NATIUNII CELEI MAI FAVORIZATE

Clauza naţiunii celei mai favorizate (CNF) este prevederea înscrisă în tratat (acord) prin care părţile semnatare se obligă să-şi acorde reciproc toate avantajele pe care le-au acordat deja sau le vor acorda în viitor ţările terţe, în domeniul relaţiilor comerciale.

De regulă domeniile la care se referă CNF sunt:

- perceperea de taxe vamale la import, export şi tranzit;

- eliberarea licenţelor de export-import;

- tranzitul de mărfuri;

- navigaţia maritimă şi fluvială;

- situaţia juridică a firmelor, reprezentanţelor comerciale şi alte persoane juridice dintr-o ţară ce exercită acte de comerţ pe teritoriul altei ţări semnatare;

În practica înscrierea CNF în tratat se poate face sub forma a două modalităţi:

a) CNF necondiţionată (sau forma necondiţionată a clauzei), este denumită şi principiul egalităţii de tratament, când părţile îşi asumă obligaţia de a acorda automat şi fără alte compensaţii toate avantajele sau privilegiile acordate deja sau care se vor acorda în viitor ţărilor terţe în relaţiile comerciale. Forma necondiţionată a CNF se poate materializa în tratat printr-o:

• formulare negativă: avantajele pe care părţile se obligă să şi le acorde nu vor fi mai mici decât cele acordate în viitor unor ţări terţe;

• formulare pozitivă: avantajele care au fost acordate sau vor fi acordate în viitor de o ţară semnatară unor terţi trebuie să fie extinse imediat şi necondiţionat asupra celorlalte părţi.

b) CNF condiţionată (sau forma condiţionată a CNF), este denumită şi principiul compensaţiei, când părţile se obligă să extindă automat şi gratuit asupra celorlalte ţări semnatare ale tratatului doar acele avantaje ce le-au acordat sau le vor acorda în viitor unor terţi fără nici un fel de compensaţie din partea acestora. În caz contrar, o ţară parteneră la tratat poate obţine avantajele respective doar în schimbul unor compensaţii corespunzătoare (similare) din partea ei.

În general, materializarea CNF condiţionată în tratat se formulează printr-o exprimare clară a condiţionării modului de acordare a avantajelor între părţile semnatare.

Referitor la problema dacă clauza naţiunii celei mai favorizate se referă şi la acordurile de contingentare, s-au formulat două puncte de vedere:

• beneficiul trebuie să fie acordat îndată ce statul care îl invocă poate dispune de un contingent la fel de important ca statul cel mai favorizat;

• statul care îl valorifică are obligaţia de a accepta o reducere corespondentă a importurilor, atunci când importul unui alt stat este contingent