Coordonarea prin Mix-uri de Politici Economice

COORDONAREA PRIN MIX-URI DE POLITICI ECONOMICE

În această lucrare se are în vedere aspectele delicate privind problema coordonării politicilor economice ale UE, cu deosebire în fazele avansate de integrare. Rezultanta indică faptul că problema coordonării ţine de profesionalizarea deciziei şi de capacitatea de a pune în operă arta de a gestiona procese complexe, cu mecanisme încă neclare.

Teoria economică are, în această privinţă, un deficit evident de ipoteze de lucru, din cauza căruia se insinuează în universul decizional cotidian reflexe condiţionate de doctrinele la modă sau chiar de ideologii.

Această lucrare are şi valoarea de a ilustra tendinţele în privinţa “jargonului” acreditat de analizele politicilor monetare.

În prima parte se va avea in vedere modalităţile de creştere a coerenţei mix-ului de politici orientate către cererea agregată (combinaţia dintre politica monetară comună promovată de BCE şi politicile fiscale naţionale).

A doua parte reflectă viziunea integratoare asupra procesului de coordonare prin mix-uri de politici economice, adăugându-se componenta politicilor de stimulare a ofertei agregate ( politici de reformare a pieţei bunurilor şi capitalurilor, politici de promovare a concurenţei pe piaţă; politici de reducere a externalităţilor negative; politici de eliminare a rigidităţilor de pe piaţa muncii etc.).

Un mix coerent presupune promovarea ambelor tipuri de politici economice, orientate atât spre cererea agregată, cât şi spre oferta agregată.

I.Coordonarea între politica monetară comună şi politici fiscale naţionale.

Principii, metode, dificultăţi.

Integrarea modelului european în cel de-al treilea stadiu de integrare-Uniunea Economica şi Monetară- a schimbat modul de concepere a politicilor macroeconomice. S-a trecut de la principiul “ unul pentru unul” la principiul „unul pentru toţi”. În zona euro, toate statele participante îşi pot împărţi atât beneficiile cât şi costurile unei politici monetare comune, ce trebuie combinată cu politicile fiscale naţionale, concepute de fiecare stat membru al zonei.

Stabilitatea preţurilor, o rată redusă a dobânzii, finanţe publice sustenabile, echilibrul extern reprezintă tot atâtea beneficii pentru ţările membre ale zonei libere.

La nivelul zonei euro, se pot defini două tipuri de coordonare în legătură cu politicile monetară şi fiscală: coordonarea politicii bugetare/politica monetară între ansamblul ţărilor incluse în Eurosistem (Banca Centrală Europeană + băncile centrale ale ţărilor membre ale zonei euro) şi coordonarea între politicile bugetare naţionale ale ţărilor membre ale zonei euro.

Relaţia între cele două politici macroeconomice monetară şi fiscală poate fi analizată din trei puncte de vedere:

1.Pe termen lung, politica monetară afectează doar rata inflaţiei (variabile nominale), iar politica fiscală determină gradul de îndatorare, rolul şi importanţa sectorului public, nivelul şi structura fiscalităţii ( şi, prin acestea , variabilele reale).

De exemplu, se consideră interacţiunea pe termen lung între politica monetară şi politica fiscală (în cazul existenţei a două state ce fac parte din zona euro).

Se foloseşte pentru analiză modelul cerere agregată AD- ofertă agregată AS.

Acest model se prezintă astfel:

• curba /dreapta AD arată, pentru fiecare nivel al preţurilor, care este nivelul PIB-ului de echilibru (la care cheltuielile agregate sunt egale cu veniturile agregate). Relaţia inversă între nivelul preţurilor şi nivelul producţiei de echilibru arată panta negativă a curbei cererii agregate (creşterea nivelului preţurilor conduce la scăderea exporturilor şi la reducerea consumului privat deoarece scade avuţia de care dispun menajele).

• Curba ofertei agregate AS corelează producţia oferită cu nivelul preţurilor.

În funcţie de termenul de referinţă, curba ofertei agregate are două forme: curba ofertei agregate pe termen scurt (SRAS) cu pantă pozitivă, arătând relaţia directă între nivelul preţurilor şi cantitatea de bunuri oferită (preţurile factorilor de producţie rămân constante).

• Curba ofertei agregate pe termen lung (LRAS) este verticală, arătând că, indiferent de modificarea preţurilor, economia se ajustează la nivelul PIB-ului potenţial. PIB-ul potenţial reprezintă acel nivel al producţiei obţinut de o economie în care utilizarea resurselor se realizează la o capacitate normală.

Echilibrul microeconomic se obţine la intersecţia dintre AD şi AS.

Politicile monetare şi fiscale expansioniste deplasează AD spre dreapta; politicile monetare şi fiscale restrictive deplasează AD spre stânga. Creşterea productivităţii sau reducerea preţului factorilor de producţie deplasează AS spre dreapta şi invers.

În analiza noastră, curbele AS sunt verticale pentru ambele ţări şi sunt reprezentate la nivelul PIB potenţial.Se mai presupune că cele două ţări au curbele AD şi AS.

Pe termen lung, Banca Centrală Europenă (BCE) poate stabili un anumit nivel al ratei inflaţiei pentru întreaga zonă ce formează Uniunea Economică şi Monetară, fără a afecta nivelul producţiei în nici una dintre ţări şi nici pentru zona în ansamblu.

Fiind dată această ţintă a Băncii Centrale Europene, o modificare a cheltuielilor guvernamentale într-una din cele două ţări influenţează output-ul relativ, preţurile şi distribuirea producţiei între sectorul public si sectorul privat, dar nu şi nivelul PIB pe termen lung.Apariţia unui şoc asupra ofertei agregate într-una dintre ţări (precum şi creşterea taxelor ce distorsionează sistemul financiar) deplasează curba AS spre stânga, atât pentru ţara respectivă, cât şi pentru întreaga uniune monetară. Totuşi, Banca Centrală Europeană va reacţiona la acest impuls (prin creşterea ratei dobânzii), fără a modifica output-ul într-o altă ţară membră a uniunii monetare.Astfel, ea va putea menţine aceeaşi rată a inflaţiei fără consecinţe pe termen lung asupra output-ului unei altei ţări (fig.1.1).

Analiza grafică ne arată că Banca Centrală Europeană- prin politica monetară- poate obţine stabilitatea preţurilor pe termen lung, fără a interfera cu politica fiscală, iar guvernele naţionale pot alege mărimea cheltuielilor şi taxelor în concordanţă cu preferinţele naţionale.Astfel, dincolo de impunerea unei constrângeri legate de deficitul bugetar pe termen lung, nu este nevoie de coordonarea politicii monetare comune cu politicile fiscale descentralizate, ale statelor membre.