Creditul

Necesitatea apariției creditului

Relațiile de credit au existat încă în economiile premonetare, cînd au apărut și s-au dezvoltat raporturile marfă-bani. Creditul a apărut pe baza dezvoltării producției de mărfuri. Apariția creditului se leagă de un anumit stadiu de dezvoltare al schimbului, cînd vînzătorul preda valori de întrebuințare în schimbul unor promisiuni că va primi cîndva o valoare.

Teoriile economice atestă apariția inițială a noțiunii de credit încă în antichitate, în Orientul Mijlociu, unde constituia monopolul marilor proprietari funciari și al preoților. Dovezi privind activitatea de acordare a împrumuturilor au fost găsite încă în Codul de legi a lui Hammurabi în Babylonul Antic în sec.XVIII î.Hr. Negustoria de bani a existat probabil la egipteni și fenicieni, dar în mod sigur la greci (“trapeziți”) și romani (“argentari”).

Activitatea acestora era însă în realitate cămătărie (Cămătărie provine de la noțiunea de camătă, care reprezintă o dobândă foarte ridicată percepută la împrumuturi și practicată în sclavagism, feudalism și capitalismul în ascensiune, din cauza resurselor bănești limitate și a riscului de nerambursare.) și zărăfie (Zărăfie înseamnă îndeletnicirea zarafului de a schimba banii.).

Primele institute care au efectuat operații de profilul actualelor bănci au fost, probabil, cele din orașele-republici italiene, adică în sec. XII-XIV. Una din celebrele familii italiene din domeniul activității de credit a fost familia Medici, care aflîndu-se la guvernarea provinciei Florența, acorda împrumuturi familiilor princiare din Italia și din întreaga Europă.

Prima bancă a fost, de asemenea, înființată in Italia, în 1171, cunoscută sub denumirea Banca din Veneția, însă ea a fost recunoscută oficial ca bancă de viramente abia în 1587 sub denumirea Banco di Rialto. Creditul a devenit unul din mecanismele fundamentale ale vieții economice începînd din 1850, după revoluția industrială, făcînd posibilă anticiparea cumpărărilor, și, astfel, exercitînd un efect multiplicator asupra activității economice.

Pe parcursul dezvoltării științei economice au fost formulate diverse concepții și expuse păreri cu privire la credit. Platon considera că „statul trebuie să țină sub control încasarea dobânzii pentru împrumuturi (a cametei), precum și vînzarea mărfurilor în credit, reglementînd prețurile în așa mod încît acestea să asigure vînzătorilor un profit moderat.”

În viziunea lui Aristotel, culmea hrematisticii (acumularea bogăției sub forma de bani) o constituie camăta, pe care, firește o condamnă în termeni categorici, deoarece, susține el ”banii nu nasc bani”.

Profeții biblici (Eremia, Isaia, Daniel, Zaharia) în încercarea lor de a impune în viața de toate zilele principiile adevărului, justiției și echității sociale, condamnă mai ales camăta, considerată a se afla la temelia îmbogățirii unora și sărăcirii altora.

În viziunea lui Adam Smith împrumutatul poate dispune de credit, fie ca de un capital, fie ca de o rezervă destinată pentru consumul său imediat. Dacă împrumutatul utilizează creditul în calitate de capital destinat pentru întreținerea lucrătorilor productivi, care îi reconstituie valoarea cu un profit, atunci el poate să reconstituie capitalul și să plătească și dobânda, fără a folosi alt izvor de venit.

Conținutul creditului

Termenul de credit, abordat semantic are numeroase sensuri economice, fiind utilazat, deopotrivă, în activitatea comercială, bancară, în contabilitate, cît și în relațiile cotidiene, nu numai economice, dintre oameni. Desigur, cea mai largă utilizare a creditului aparține însă domeniului financiar-bancar și comercial.

În esență, creditul reprezintă schimbul unei valori monetare prezente, contra unei valori monetare viitoare. Deci, creditul este o „relație bănească ce apare în legătură cu acordarea de împrumuturi unor persoane juridice sau fizice, care urmează a se rambursa ulterior, la scadență‘‘.

În teoriile economice contemporane creditul este definit ca o relație bănească între o persoană fizică sau juridică, numită creditor, care acordă unei alte persoane numită debitor, un împrumut în bani sau care vinde mărfuri sau servicii pe datorie, în general cu o dobândă stabilă în funcție de riscul pe care și-l asumă creditorul sau de reputația debitorului.

Operațiunea de acordare a creditului exprimă o conexiune directă între producători și consumatori, între ofertă și cerere și între cei doi agenți economici reprezentativi ai economiei: furnizorul și beneficiarul, această relație dintre cei doi parteneri definind întreaga relație a procesului de creditare.

Sub un alt aspect, creditul a apărut din necesitatea stingerii obligațiilor dintre diferiți agenți economici, proces căruia nu-i poate face față moneda lichidă, din această perspectivă, creditul reprezintă o pîrghie a desfășurării oricărui proces economic. La nivelul agentului economic, se constată că, pe lîngă capitalul propriu, acesta contractează și împrumuturi, în particular bancare, sub forma creditului. Lărgirea și modernizarea producției spre care tinde orice manager, crearea condițiilor pentru a rezista concurenței și, nu în ultimul rînd, obținerea unui profit care să-i asigure desfășurarea normală a activității sunt de neconceput fără existență creditului.

În practica monetar financiară, creditul se confundă adesea cu banii și cu finanțele. Ori, banii și, respectiv, finanțele au funcții care le asigură relativa independență, încît orice identitate între cele trei noțiuni nu poate fi decît generatoare de concluzii incompatibile cu rigorile științifice ale adevărului. În acest sens, subliniem că numai în cadrul relației de ansamblu al capitalului, a mijloacelor materiale și monetare, creditul se poate transforma fie în bani, fie în finanțe.