Criza economică în Argentina

În octombrie 2001 guvernul Alianţei pierde alegerile legislative. Preşedintele De la Rua refuză să-şi schimbe politicile iar în doi ani de guvernare, programul său progresist a fost înlocuit cu strategiile FMI, o continuare a politicilor lui Carlos Menem. Recesiunea se adânceşte şi milioane de oameni se zbat în sărăcie şi şomaj.

Au loc scurgeri masive de capital, conturile bancare sunt blocate – criza se adânceşte. Pe 19 decembrie 2001, preşedintele Argentinei decretă stare de asediu în întreaga ţară. Este cerută demisia guvernului, de către populaţie, şi au loc revoluţii în fiecare cartier, până şi în centrele importante ale oraşelor (oamenii au luat în stăpânire străzile, în mod spontan fără să primească vreun avertisment, mii de cetăţeni alaturându-se protestelor).

Ţara a fost devastată printr-o nouă formă de agresiune, comisă în timp de pace şi într-o democraţie. Au loc violenţe zilnice, care produc mai multă distrugere socială, mai multă emigrare şi moarte, decât terorismul de stat şi războiul Malvinelor.

Pentru a identifica din cauzele dar şi evenimentele ce au condus la o criză de asemenea amploare analizăm următorii factori:

1. datoria fără sfârşit- de la independenţă, de aproape 200 de ani încoace, datoria externă a Argentinei a fost o sursă de sărăcie şi corupţie dar şi sursa celor mai mari scandaluri. De când a fost negociat primul împrumut de către Rivadavia, în 1824, cu banca britanică Baring Brothers, datoria a fost folosită pentru a îmbogăţi magnaţii argentinieni, pentru a controla finanţele, şi pentru a goli ţara de bogăţiile ei. De atunci, această datorie externă a mers mână în mână cu marile afaceri, cu complicitatea a aproape fiecărui guvern.

Politica de îndatorare a dat naştere în Argentina unor generaţii de tehnocrati şi birocraţi mai degrabă dispuşi să servească interesele băncilor şi corporaţiilor internaţionale decât să-şi apere propria ţară- administratori ai unei datorii care s-a născut în anii ’70 sub dictatura militară. Datoria curentă a fost produsul ilegitim al dictaturii militare. De atunci au dictat politicile naţionale şi a golit patrimoniul public.

În 1973 conservatorii se întorc la putere, are loc criza şi creşterea preţului petrolului. Petrodolarii invadează lumea, băncile oferă credite la 3% şi se naşte datoria ţărilor din lumea a III-a.

În 1981 ratele dobânzilor ajung la 16%, are loc falimentul ţărilor îndatorate, iar o alianţă de bănci străine şi multinaţionale vine la putere în Argentina. După 7 ani de politici neoliberale, dictatura părăseşte o ţară secătuită, ramasă cu o datorie externa de 45 de miliarde de dolari, din care jumătate era datorie privată. 23 de miliarde era datoria multinaţionalelor care operau în ţară (Citibank, First Boston, Bank of America şi multe altele), a unor multinaţionale (Esso Fiat, IBM, Ford, Mercedes Benz, Pirelli etc.), o datorie privată excesivă, cu care un birocrat de vârf al dictaturii a împovărat statul: Domingo Cavallo- un ministru de finanţe responsabil de creşterea nesfârşită a datoriei şi a celui mai mare jaf comis vreodată asupra poporului argentinian.

Guvernul a îngheţat depozitele, situaţia degenerând prin revolte populare extrem de violente oamenii îndreptându-şi furia spre bănci şi spre companiile americane şi europene care activau în Argentina. Companiile-mama trebuie să fi fost responsabile pentru aceste depozite, lucru decis prin lege, în 1971, prin care s-a stabilit că băncile sunt reponsabile pentru datoriile filialelor lor.

Cu privire la datoria externă, se susţinea că aceasta era ilegală: în primul rând fiind ilegitimă despăgubirea băncilor când 18 milioane de oameni erau afectaţi de sărăcie, şi alţi 9 milioane erau deja săraci; iar în al doilea rând băncile care au aplicat rate cămătăreşti de dobândă. Dacă ar fi stabilit rate normale de dobândă, datoria externă ar fi fost plătită până în 1988.