Energia și Dezvoltarea Mondială

Interrelaţia dintre o civilizaţie superioară şi cantitatea de energie produsă reprezintă un adevăr axiomatic. Cu cât forţele de producţie ale unei societăţi sunt mai dezvoltate, cu atât mai mari vor fi şi posibilităţile sale de ordin energetic şi invers, disponibilităţi energetice sporite permit creşterea nivelului performanţelor în toate sferele activităţii umane.

Dar, în condiţiile societăţii moderne, nu orice creştere a cantităţii de energie este corespunzătoare cerinţelor unui progres accelerat. Este necesar ca producţia de energie să se dezvolte cu un pas înainte faţă de producţia de bunuri materiale şi spirituale în ansamblul ei.

Superioritatea unei civilizaţii nu este demonstrată numai prin cantitatea de energie produsă, ci şi prin modul în care o foloseşte. Folosirea energiei este o problemă de grad de civilizaţie, de etică şi de echitate: de etică pentru că presupune o atare dezvoltare a conştiinţei umane care să înlăture risipa; de echitate, deoarece discriminările în consumul de energie sunt incomparabile cu statutul unei civilizaţii moderne, avansate.

Problema energiei este strâns legată de aceea a materiilor prime: pe de o parte, pentru că producerea energiei depinde de existenţa în cantităţi îndestulătoare a unor resurse specifice (combustibili fosili – petrol, gaze naturale, cărbune sau minerali – uraniu, plutoniu), iar pe de altă parte, deoarece pentru extragerea şi obţinerea în stare pură a minereurilor este necesară energie. În cadrul binomului materii prime – energie, aceasta din urmă are rol esenţial; o cantitate corespunzătoare de energie permite extinderea extinderea rezervelor de materii prime naturale, precum şi crearea unor înlocuitori sintetici, ceea ce contribuie la mărirea resurselor materiale. Cu energie suficientă este posibil să se producă practic toate materialele necesare pentru a satisface ansamblul cererii pe termen nelimitat.

Analizând dezvoltarea istorică a civilizaţiei umane, se poate constata că perioadele de progres intens au fost întotdeauna condiţionate de descoperirea unor noi resurse energetice şi de materii prime, de inventarea unor tehnologii superioare ca randament pentru transformarea energiei şi materiilor prime în servicii şi produse utile.

Caracterul perimat al modelului de creştere materio-energofag. Ţările dezvoltate au ponderea cea mai mare în consumul mondial de energie şi de materii prime; la începutul anilor ’70, ea era de peste 70% la petrol, gaze naturale şi bauxită, peste 60% la nichel, zinc şi plumb, circa 57% la fier etc. Dintre diversele sectoare consumatoare, pe primul loc se situează industria, iar în cadrul ei, subramurile de prelucrare primară a metalelor.

Modelul de creştere materio-energofag nu este o creaţie a perioadei postbelice. Premisele sale au apărut încă din secolul al XVIII-lea, odată cu revoluţia industrială din Anglia – salt calitativ fundamental în dezvoltarea tehnicii. Se poate spune că risipa a fost însoţitor al capitalismului industrial, tocmai pentru că revoluţia industrială s-a produs într-o ţară care a avut cel mai mare imperiu colonial al epocii moderne şi care, din acest motiv, a beneficiat de cantităţi imense de materii prime la preţuri derizorii. Această tehnică, concepţia care i-a stat la bază, s-a generalizat apoi pe cea mai mare parte a globului, având implicaţii cunoscute asupra folosirii resurselor planetei.

Fapt este că, atunci când a debutat era consumului masiv de resurse, o evaluare cât mai exactă a cestora nu a fost posibilă din punct de vedere tehnic (perioada 1900-1918). A urmat o dezvoltare în necunoştinţă de cauză, anarhică, dictată în exclusivitate de preocuparea pentru obţinerea unui profit cât mai ridicat. În acest context atenţia a fost îndreptată către resursele cele mai ieftine şi mai uşor accesibile. Şi acestea erau tocmai cele neregenerabile, de origine fosilă.

Până la inventarea maşinii cu aburi, principala sursă de energie era lemnul, după aceea, pe prim plan a trecut cărbunele, care la începutul secolului XX acoperea peste 90% din consumul energetic mondial. Folosirea la scară inustrială a motorului cu ardere internă a creat necesitatea trecerii la o altă sursă energetică – petrolul – cu o mare putere calorică, uşor de depozitat şi de transportat şi, mai ales, cu un preţ extrem de convenabil. Vreme de 70 de ani, costul barilului de ţiţei nu a depăşit modesta sumă de 2 dolari. Era perioada „monopolului consumatorilor” când societăţile transnaţionale îşi impuneau voinţa ţărilor aflate sub regim colonial.

Tipul de creştere care a caracterizat îndeosebi perioada de la începutul secolului nostru şi până în prezent s-a bazat pe folosirea unor tehnologii materio-energofage, pe gigantism, pe o adevărată risipă de resurse (şi în prezent, în pofida noilor tehnologii, circa 2/3 din petrolul din zăcământ nu este recuperat; în ce priveşte gazul nartural, anual pe plan mondial, în câmpurile petrolifere se pierde o cantitate uriaşă: 15x10 m ).Pierderi imense de materii prime şi de enrgie se înregistrau în timpul prelucrării; devenise un fapt obişnuit ca într-un produs finit să nu se regăsească decât o mică parte din resursele utilizate.