Etape în Evoluția Integrării Europene

După cel de-al doilea război mondial s-au format două opinii diametral opuse cu privire la cooperarea europeană:

- Prima consta în a realiza o simplă zonă vastă de liber schimb prin eliminarea barierelor vamale şi a altor restricţii din calea schimburilor reciproce.

- A doua opinie presupunea constituirea unei uniuni economice, a cărei primă etapă ar fi fost “afirmarea unei personalităţi proprii prin realizarea unei uniuni vamale”, opinie aflată într-o dublă divergenţă faţă de prima: privind supranaţionalitatea şi privind deschiderea către restul lumii occidentale.

Ca urmare a acestor două concepţii diferite, Europa Occidentală s-a scindat în două:

• ţările care au semnat la 4 ianuarie 1960 la Stockholm Convenţia de creare a Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (Marea Britanie, Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia, Elveţia);

• ţările care au format Comunitatea Economică Europeană (Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg).

Comunitatea Economică Europeană

Proiectul Comunităţii Economice Europene era mult mai ambiţios decât AELS, vizând ca scop final uniunea politică, deşi fără precizări în acest sens. Nu era încă timpul şi europenii mai eşuaseră încercând să unifice Europa prin politic.

Prin Tratatul de la Roma privind crearea Comunităţii Economice Europene, ţările semnatare îşi propuneau ca, prin stabilirea unei pieţe comune şi prin apropierea progresivă a politicilor lor economice, să promoveze dezvoltarea armonioasă a activităţilor economice în ansamblul Comunităţii, o expansiune continuă şi echilibrată, o creştere stabilă, o ridicare accelerată a nivelului de viaţă şi relaţii mai strânse între statele membre (art. 3).

Articolul 4 al tratatului prevede şi căile de atingere a obiectivului propus:

a) eliminarea între statele membre a taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative la intrarea şi ieşirea mărfurilor, precum şi orice altă măsură cu efect echivalent;

b) stabilirea unui tarif vamal comun şi o politică comercială comună faţă de statele terţe;

c) eliminarea, între statele membre, a obstacolelor în calea liberei circulaţii a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor;

d) instaurarea unei politici comune în domeniul agriculturii;

e) instaurarea unei politici comune în domeniul transporturilor;

f) stabilirea unui regim prin care concurenţa să nu fie îngrădită în cadrul pieţei comune;

g) aplicarea unei proceduri de coordonare a politicilor economice ale statelor membre şi de evitare a dezechilibrelor balanţelor de plăţi;

h) apropierea legislaţiilor naţionale în măsura necesară funcţionării pieţei comune;

i) crearea unui Fond social european, în scopul ameliorării posibilităţilor de utilizare a forţei de muncă şi a ridicării nivelului de viaţă;

j) instalarea unei bănci europene de investiţii, destinată să faciliteze expansiunea economică a Comunităţii ;

k) asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mare în vederea creşterii schimburilor şi pentru a urmări în comun efortul de dezvoltare economică şi socială.

Se poate observa cu uşurinţă că:

1) iniţiatorii tratatului au optat pentru formula pieţei comune, dar mai multe dispoziţii (b, d, i privind politici comune şi f, g, h, i, j, k- referitoare la coordonarea politicilor economice) demonstrează dorinţa de a depăşi acest nivel de integrare;

2) sunt prevăzute două mari tipuri de acţiuni:

- eliminarea obstacolelor în calea mişcării libere a mărfurilor, persoanelor, serviciilor, capitalurilor (piaţa comună) şi

- elaborarea de politici coordonate, armonizate sau comune (caracteristici ale uniunii economice);

3) punctul de plecare pe calea integrării economiilor îl constituie libera circulaţie a mărfurilor în interiorul Comunităţii – punctul a).