Evoluția serviciilor de învățământ

În România, la fel ca în majoritatea statelor, educaţia şi formarea reprezintă atributul fundamental al Ministerului Educaţiei. Pe baza consultării celorlalte instituţii şi ministere interesate, Ministerului Educaţiei şi Cercetării proiectează, fundamentează şi aplică strategia globală a învăţământului, stabileşte obiectivele sistemului de învăţământ în ansamblul său, precum şi obiectivele educaţionale pe niveluri şi profiluri de învăţământ. Potrivit cadrului actual de reglementare, educaţia iniţială intră în sfera de responsabilităţi a Ministerului Educaţiei şi Cercetării, la fel ca şi educaţia secundară şi terţiară. În cadrul Ministerul Educaţiei şi Cercetării, există Centrul Naţional de Dezvoltare a Învăţământului Profesional şi Tehnic, structură care se ocupă de reforma educaţiei şi formării profesionale iniţiale.

Până în 1990, sistemul educaţional din România era unul centralizat, similar cu sistemele din Europa Centrală şi de Est. Ministerul Educaţiei stabilea programele şcolare, bugetele şcolare naţionale şi locale, precum şi examenele de admitere în învăţământul liceal şi universitar. Administrarea teritorială, regională sau judeţeană, era realizată de inspectoratele şcolare, care asigurau şi pregătirea profesorilor, conform orientărilor formulate la nivel central. Şcolile nu aveau autonomia necesară pentru a-şi planifica sau implementa bugetele, iar directorii nu-şi puteau defini politica de personal. Autorităţile locale nu aveau nici o legătură cu sistemul şcolar local.

Anii 1990-1992 au reprezentat începutul reformei sistemului educaţional. Învăţământul general a fost redus la opt ani, cel gimnazial şi liceal a fost diversificat, liceele teoretice au primit mai multă atenţie, numărul elevilor în clase şi normele didactice au fost micşorate. Învăţământul în limbile minorităţilor a primit mai multă libertate, iar finanţarea educaţiei a fost reorganizată.

După 1990 s-au introdus nenumărate modificări în Legea învăţământului din România care, desigur, au vizat şi sistemul formării profesionale, vocaţionale şi tehnice preuniversitare. Potrivit actualelor reglementări, organismele reprezentative în cadrul formării profesionale iniţiale au atribuţii bine definite:

- Ministerul Educaţiei şi Cercetării:

- elaborează politicile şi strategiile formării profesionale pentru diferite forme de învăţământ profesional, liceal şi postliceal.

- Inspectoratele şcolare judeţene:

- asigură aplicarea politicilor şi strategiilor Ministerul Educaţiei şi Cercetării, elaborează oferta de formare împreună cu comitetele locale de dezvoltare a parteneriatului social, asigură recrutarea personalului pentru unităţile de învăţământ reprezentative şi avizează programul de învăţământ elaborat la nivel local.

- Comitetele locale de dezvoltare a parteneriatului social:

- avizează programul de învăţământ elaborat la nivel local şi elaborează oferta de formare.

- Centrul Naţional de Dezvoltare a Învăţământului Profesional şi Tehnic:

- proiectează, revizuieşte şi implementează programul pentru învăţământul profesional şi tehnic, proiectează sistemul de evaluare şi certificare a pregătirii profesionale, abilitează personalul didactic pentru a face faţă noilor cerinţe, coordonează ştiinţific proiecte de inovare şi de dezvoltare a învăţământului profesional, dezvoltă şi asigură funcţionarea parteneriatului social la nivel naţional, regional şi local.

După 1992, Ministerul Educaţiei a revizuit planurile de învăţământ, chiar şi în terminologie, introducându-se expresia „curriculum”. Experţi ai Ministerului Educaţiei şi ai Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei, împreună cu reprezentanţi ai guvernului şi experţi ai Băncii Mondiale, au realizat un plan instituţional şi procedural pentru o reformă sistematică a învăţământului preuniversitar din România. Primul proiect de reformă a educaţiei, co-finanţat de Guvernul României şi de Banca Mondială, a început în octombrie 1994. Cel de-al doilea mare program de reformă a început în 1995, cu finanţare din partea Uniunii Europene – Phare şi a vizat restructurarea învăţământului profesional.

În septembrie 1995 a intrat în vigoare noua lege a învăţământului, lege care a fost modificată ulterior. Un an mai târziu a fost creat un serviciu de evaluare a examenelor pentru a monitoriza calitatea educaţiei la nivel naţional, pentru a asigura teste şi alte instrumente de evaluare, care să poată măsura performanţele elevilor şi care să administreze cele două examene naţionale. Ministerul Educaţiei a rămas responsabilul direct pentru cea mai mare parte a administrării şi finanţării învăţământului preşcolar, primar, gimnazial, liceal şi superior, a realizat programa analitică de învăţământ („curriculum-ul oficial”) şi a organizat elaborarea de manuale. La nivelul programelor pentru liceu s-au introdus materii opţionale, dar şcolile au rămas cu o autoritate redusă în promovarea şi efectuarea schimbărilor dorite. Cadrul legal pentru descentralizarea procesului decizional şi, în mod special, participarea comunităţii la educaţie au rămas în continuare aspecte nesoluţionate. Politicile cuprinse în Strategia naţională de dezvoltare a învăţământului preuniversitar, deşi urmăresc să întărească legăturile dintre şcoli şi principalii actori cheie la nivel local, pentru a răspunde nevoilor comunităţii, se menţin doar la stadiul proiecţiilor pe hârtie. Teoretic, această strategie creează şi condiţiile pentru a se îmbunătăţi sistemul de evaluare, transparenţă şi asigurare a calităţii. Practic, lipsesc instrumentele de aplicare şi determinarea factorilor de decizie de a urma consecvent planurile propuse.