Factorii de producție

Structura factorilor de productie.

În general, prin factor de productie se întelege o componenta a ansamblului de elemente ce iau parte la producerea bunurilor materiale si de care depinde dezvoltarea acesteia.

Teoria economica generala a pus în evidenta trei mari factori de productie si anume: munca, natura si capitalul. Înainte de a ne referi mai pe larg la fiecare în parte, trebuie sa facem câteva observatii preliminarii.

Mai întâi remarcam faptul ca, dintre cei trei factori de productie subliniati mai sus, munca este singurul care ar putea pretinde denumirea de factor de productie în sensul strict al cuvântului. Într-adevar, omul este acela care joaca rolul principal, hotarâtor în cadrul oricarei actiuni productive. Natura, privita ca mediu natural în care traim si ne desfasuram activitatea, aparent joaca un rol pasiv, deoarece nu face altceva decât sa se supuna (uneori dupa lungi rezistente) solicitarilor transformatoare ale omului. Este adevarat ca ea poate fi numita pe drept cuvânt factorul originar al productiei, pentru ca, nu numai prezenta ei concomitenta alaturi de munca reprezinta o conditie indispensabila a oricarei activitati economice, dar, în anumite privinte a fost un factor preexistent omului. Fireste ca, în aceasta situatie nu se putea vorbi de productie în acceptiunea pe care i-o atribuie economia politica, ci de simple roade ale naturii, în forma lor primara. În ceea ce priveste cel de-al treilea factor de productie – capitalul – cei mai multi economisti îl considera ca un element subordonat, pentru ca, din punct de vedere logic, deriva din primii doi. Asa cum vom vedea în continuare, el este un produs al muncii si al naturii, pus deoparte pentru productie. Cu alte cuvinte, capitalul nu este altceva decât munca economisita si investita.

Fiecare din cei trei factori de productie au aparut la timpul lor pe scena economica. În societatile primitive ale popoarelor natura procura aproape singura totul. Însa, tot din cele mai vechi timpuri, naturii i s-a adaugat munca, mai întâi cea agricola, apoi celelalte feluri de munca. Desi, uneori, suntem înclinati sa credem ca tot ce creste pe pamânt, cereale, legume, fructe etc., reprezinta un dar al acestuia (magna parens frugum), în realitate ele sunt rezultatul a sute si sute de generatii care, prin ameliorari succesive, le-au transformat în asa fel încât nici astazi botanistii nu mai pot gasi tipurile lor originare. Acest fapt l-a determinat pe Xenophon sa spuna: “Zeii ne vând toate bunurile cu pretul muncii noastre”. În fine, în societatea moderna a aparut, în sfârsit, capitalul. Însa , odata cu el, pe masura ce stiinta a cuprins toate sferele activitatii umane, si-au facut aparitia înca doi factori de productie a caror forta multiplicatoare a devenit în zilele noastre deosebit de puternica. Este vorba de organizarea productiei si de informatie.

Asa cum aratam mai sus în suita factorilor de productie, omul ocupa primul si cel mai important loc. Prin munca fizica si intelectuala pe care o depune în toate sferele reproductiei sociale, el este creatorul tuturor bunurilor materiale si serviciilor indiferent de natura si destinatia lor. Adam Smith chiar în primele rânduri ale lucrarii sale “Avutia natiunilor” arata: “Munca anuala a oricarei natiuni constituie fondul care dintotdeauna o aprovizioneaza cu toate lucrurile necesare si de înlesnire a traiului, pe care le consuma anual si care constau fie din produsul imediat al acestei munci, fie din ceea ce se cumpara cu acest produs de la alte natiuni”.

Într-adevar, o analiza mai atenta pune în evidenta faptul ca ansamblul factorilor de productie sunt rezultatul muncii omenesti al eforturilor depuse de generatiile succesive. Asa cum am mai aratat, chiar si factorii de productie “originari”, adica disponibili de la începutul vietii pe pamânt – natura – a fost supusa de catre om unor transformari succesive, multe dintre ele, din pacate cu repercusiuni negative.

Munca nu poate fi desprinsa de forta de munca a omului. De altfel, munca nu este altceva decât întrebuintarea fortei de munca. În acest context, nivelul productiei depinde în mod direct de forta productiva a oamenilor. Cu alte cuvinte, volumul productiei este puternic influentat de efectivul, calitatea si modul de repartizare pe ramuri de activitate a fortei de munca. La rândul lor, fiecare dintre aceste trei elemente definitorii ale resurselor de munca, angajate în diferite compartimente ale activitatii creative, se formeaza sub actiunea conjugata a unui complex întreg de factori situati în domenii dintre cele mai diferite ale vietii economice si sociale.

Efectivul fortei de munca, format în cadrul unui proces legat organic de istoria fiecarei tari, depinde atât de structura populatiei pe grupe de vârsta si sexe, cât si de capacitatea economiei de a crea locuri de munca. Populatia, numarul acesteia, depinde de ritmul de crestere si de sporul natural. Dar, pentru ca vorbim de efectivul fortei de munca, trebuie neaparat sa distingem câteva marimi demoeconomice si anume:

- populatia în vârsta de munca;

- populatia activa;

- populatia ocupata.

Populatia în vârsta de munca este formata din persoanele a caror vârsta este cuprinsa între vârsta de intrare si vârsta de iesire din activitate (de obicei 16-60 ani). Prin populatia activa se întelege totalitatea persoanelor ce sunt în vârsta apta de munca si au, în acelasi timp, o sursa proprie de venit realizat prin prestarea unei munci utile. Deci, aceste persoane participa nemijlocit la procesul muncii sociale, desfasurând o activitate profesionala. În fine, populatia ocupata se deosebeste de populatia activa prin aceea ca nu cuprinde persoanele care satisfac stagiul militar si persoanele care sunt în curs de schimbare a locului de munca.

Calitatea fortei de munca este direct influentata de nivelul de cultura generala si de instruire profesionala. Ambele atribute – expresie a unor eforturi deosebite depuse atât de societate, cât si de familie – au un efect de potentare a aptitudinilor fizice si intelectuale ale omului. În aceeasi directie, de ridicare a calitatii fortei de munca, actioneaza experienta acumulata în productie, ca si înclinatiile naturale dobândite prin diferitele meserii aparute în cadrul procesului de adâncire continua a diviziunii sociale a muncii. Marele om de stiinta Bacon sublinia la timpul sau ca “omul poate atât cât stie”. Iata de ce oamenii de stiinta sunt unanimi în a aprecia ca nivelul de cultura si civilizatie a unui popor constituie unul dintre cei mai importanti factori care influenteaza potentialul productiv al muncii.

Una dintre trasaturile de baza ale calitatii fortei de munca este competenta. De fapt, competenta nu este altceva decât calitatea fortei de munca în actiune. Atunci când locul ocupat în productie este pe masura cunostintelor, a calitatilor intrinsece pe care lucratorul le are, acesta atinge maximum de competenta. Dimpotriva, în cazul în care capacitatile lui de munca, pregatirea profesionala nu tin pasul cu progresul tehnic, cu noile exigente intervenite în procesul muncii, el atinge diferite grade de incompetenta. Cât priveste modul de distribuire a resurselor de forta de munca pe ramuri si subramuri, sectoare de activitate este considerat ca fiind unul dintre cele mai eficiente “barometre” care exprima nivelul de dezvoltare economica a unei tari. Structura economica, modificarea acesteia exercita o influenta notabila asupra distributiei populatiei pe diferite sectoare de activitate si asupra productivitatii muncii, între acestea statornicindu-se relatii de interdependenta.

Din examinarea sistemului de conexiuni în cadrul carora se formeaza efectivul, calitatea si repartitia fortei de munca pe sectoare si ramuri s-au desprins câteva tendinte noi cu caracter global pentru actuala etapa a evolutiei lumii contemporane. Aceste tendinte cu caracter general sunt de natura sa contureze fizionomia viitoare a cresterii economice si implicit eficienta modelelor privind utilizarea resurselor de munca. Despre ce este vorba?

În primul rând, sub influenta dezvoltarii stiintei si tehnicii se produc inevitabil schimbari esentiale în continutul muncii, fapt care ridica noi exigente fata de calitatea fortei de munca. Într-adevar, continutul muncii calificate a avut întotdeauna un caracter istoric-concret. Aceasta înseamna ca, de-a lungul timpului s-a modificat continuu volumul si structura cunostintelor profesionale, precum si deprinderile si experienta de productie necesare. Totodata, progresul înregistrat în evolutia stiintei si tehnicii, a produs modificari în structura cheltuielilor de forta de munca, în sensul schimbarii raportului dintre efortul fizic si cel intelectual în favoarea acestuia din urma. Desfasurarea proceselor de productie moderna implica din partea lucratorilor un efort tot mai mare de gândire, ceea ce conduce la cresterea ponderii elementelor de munca intelectuala în totalul efortului depus. Procesul acesta este accentuat de înnoirile care au loc în baza tehnica a productiei sub forma mecanizarii complexe, a automatizarii, a cibernetizarii si robotizarii, continutul muncii incluzând, din aceasta cauza, tot mai multe elemente stiintifice.