Fondul Monetar Internațional

FONDUL MONETAR INTERNATIONAL (FMI)

“Sistemul ideal ar consta in mod sigur in fondarea unei banci supranationale care sa aiba cu bancile centrale nationale relatii asemanatoare celor care exista intre fiecare banca centrala si bancile sale subordonate.”

(John Maynard Keynes, Traité sur la monnaie)

I. Fondarea FMI–ului la Bretton Woods

FMI-ul a fost fondat in iulie 1944, odata cu conferinta monetara organizata in localitatea Bretton Woods, unde are loc redactarea proiectului de Statut al FMI-ului, ce va deveni text de referinta pentru functionarea sistemului monetar international.

Problemele economice si politice specifice perioadei respective, care au stat la baza demararii acestui « proiect » sunt urmatoarele :

- motivul pentru care tarile industrializate au dorit crearea unei noi institutii internationale dupa cel de-al doile razboi mondial ;

- rolul jucat de FMI in relatiile internationale ;

- raporturile politice de forte existente intre principalii protagonisti (S.U.A. si tarile europene) ;

- tezele economice care au influentat participantii la conferinta ;

- rolul jucat de participantii la negociere.

1.Cautarea unui nou sistem

Pentru a evita instaurarea dezordinii monetare internationale dintre cele doua razboaie mondiale, S.U.A. si Marea Britanie decid sa fundamenteze un sistem nou, care pe de-o parte sa reinstaleze stabilitatea schimburilor, insa care sa nu antreneze revenirea la protectionism, iar pe de alta parte sa reprezinte un mecanism de asistenta financiara, pentru acordarea ajutorului unor tari a caror balante de plati sunt deficitare, deci se dorea un sistem capabil sa asigure stabilitatea in economia mondiala.

Incepand cu anul 1941, cei care vor pregati proiecte esentiale pentru instaurarea ordinii economice si monetare internationale sunt Harry Dexter White, care elaboreaza planul “White” si John Maynard Keynes autorul planului “Keynes”.

Planul White: pune accent pe restabilirea liberului schimb, relansarea comertului mondial, destramarea masurilor protectioniste, reducerea taxelor vamale si eliminarea barierelor netarifare. Pentru realizarea aceastora, White propune crearea unui “Fond de stabilizare a Natiunilor Unite si a asociatiilor acestora” si a unei “Banci Internationale pentru Reconstructie si Dezvoltare” (BIRD) insarcinata sa finanteze reconstructia tarilor distruse de conflictele militare, precum si dezvoltarea economica a tarilor slab dezvoltate.

Planul Keynes: se bazeaza in acelasi timp pe elemente de rationalitate economica, dar si pe o aparare a intereselor nationale, pe un mechanism destinat sa ajute Marea Britanie si celelalte tari europene aflate in dificultate(prima versiune a planului apare in septembrie 1941).

Reia ideea infiintarii unei Banci supranationale, organism pe care Keynes il va numi Camera internationala de compensatie. Acesta prevede ca toate platile sa fie facute intr-o moneda noua, cu acoperire in aur, pe care o denumeste «bancor» si recomanda ca avutiile exprimate in bancori sa nu poata fi transformate in aur si asta pentru a obliga tarile excedentare sa-si reduca surplusurile.

2. Compromisul anglo-american

Desi elaborate in mod separat, cele doua planuri coincid in privinta obiectivelor de atins, se opun in doua domenii principale :

-in cel al finanatarilor: englezii estimeaza ca suma prevezuta in proiectul american este insuficienta si risca sa blocheze expansiunea comertului mondial ; in mod contrar, americanii apreciaza ca sistemul de finantare imaginat de Keynes va duce la o « indatorare nelimitata » a tarilor ale caror balante de plati sunt in deficit si ca aceasta indatorare risca sa puna in pericol stabilitatea sistemului monetar international ;

-in cel al modului de ajustare : planul keynes propune ca efortul de ajustare sa fie suportat de tarile excedentare obligandu-le sa-si mareasca importurile; in mod contrar, planul White propune ca ajustarea sa fie suportata de tarile deficitare obligandu-le sa prevada programe de stabilizare prin reducerea importurilor.

Pentru a apropia cele doua planuri au avut loc reuniri bilaterale intre negociatorii englezi si cei americani care in final adopta doua texte care vor ramane istorice : Statutul FMI-ului si cel al BIRD.

3.Statutul FMI-ului

Statutul FMI-ului adoptat la Bretton Woods contine 31 de articole care definesc obiectivele si regulile sale de functionare.

Spre exemplu articolul 1 cuprinde rolul FMI-ului – mentinerea functionarii armonioase a sistemului monetar international, contribuie la expansiunea comertului international si creaza locuri de munca in tarile membre, adica trebuie sa contribuie la instalarea unui sistem de «paritati fixe» (in versiunea de la Bretton Woods) si la restabilirea liberei convertibilitati a monedelor pentru operatiunile curente.

Articolul 4 prezinta regimul schimburilor fixe si stabilitatea schimburilor – toate tarile membre sa declare oficial FMI-ului o paritate centrala pentru monedele lor, (aceste paritati trebuie exprimate in aur, practic, insa ele sunt deseori exprimate in dolari – dolarul devine etalonul sistemului, deoarece este singura moneda convertibila total in aur la un curs fix). Tarile membre pot modifica paritatile lor oficiale din proprie initiativa, dar cu acordul FMI. Daca o tara membra nu primeste acordul si face modificari la nivelul cursului monedei, va fi exclusa de la creditele FMI in anii urmatori, sau chiar obligata sa se retraga din aceasta institutie. Pe de alta parte fiecare stat membru are obligatia unei «consultari» anuale cu FMI-ul in vederea discutarii politicilor sale economice.

O alta obligatie impusa de FMI este asigurarea convertibilitatii monedelor utilizate de catre membrii in operatiunile curente, obligatie indeplinita prin eliminarea restrictiilor la cumpararea de devize straine de catre rezidenti si nerezidenti pentru operatiunile curente. Referitor la aceste restrictii, FMI prevede o clauza de protectie ce permite statelor membre, care se confrunta cu dificultati ale balantelor de plati, sa mentina un control al schimburilor pe o perioada de 5 ani de la crearea Fondului sau chiar mai mult, in conditiile in care aceasta necesitate este justificata.

FMI acorda statelor membre posibilitatea de a face apel la resursele sale financiare, prin solicitarea de credite. Creditarea reprezinta o modalitate de a incuraja politici vizand realizarea monedei liber convertibile, liberalizarea schimburilor externe si facilitarea miscarilor de capital international. De asemenea, prin intermediul acestei tactici, FMI descurajeaza aplicarea politicilor nefaste pentru comunitatea internationala (precum devalorizarea competitiva sau blocarea schimburilor externe), practicate de catre statele care se confrunta cu un deficit al balantei de plati. De retinut este insa aspectul ca aceste credite se acorda temporar, o acordare continua de credite pe termen mediu sau lung putand incuraja mentinerea de politici nefaste.