Francisco Vergara - Temeiurile Filozofice ale Liberalismului

Francisco Vergara, economist si filozof de origine franceza, autor al acestei carti si a numeroase articole economice si filozofice, publicate in mai multe limbi.

Cartea “Temeiurile filozofice ale liberalismului” este structurata pe 5 capitole, fiecare avand mai multe subcapitole. Aceasta se ocupa, in esenta, de doctrina politica denumita liberalism clasic, doctrina aparuta in Franta si Marea Britanie intre anii 1750 si 1790, caracterizata prin revendicarea unei ample libertati personale, de expresie, economice etc.

Lucrarea lui Fracisco Vergara e interesanta dintr-o tripla perspectiva. In primul rand, ea infatiseaza liberalismul ca o filozofie, desi acesta de obicei este vazut ca un discurs vulgar, terestru si mediocru. In al doilea rand, Vergara demonstraza ca istoria acestei filozofii e ramificata, utilitarismul si teoria drepturilor naturale fiind cele doua “ramuri” clasice, din care s-au dezvoltat “fructe” foarte diferite, tinand seama de faptul ca liberalismul e considerat in mod frecvent o ortodoxie rigida, un sistem incapabil de renovare, imobil sau dogmatic. In fine, lucrarea lui Francisco Vergara argumenteaza ca liberalii secolului nostru (pe care autorul ii numeste ultraliberali) se revendica intr-o maniera cu totul speciala de la clasicii secolului al XVIII-lea, asta in conditiile in care renasterea actuala a interesului public pentru liberalism tinde adeseori sa dea uitarii traditia sa intelectuala.

Primul capitol “Nasterea si izvoarele liberalismului” vorbeste despre ganditorii Antichitatii grecesti si romane, despre cum acestia au anticipat majoritatea ideilor elementare care compun doctrinele de mai tarziu.

Antichitatea a cunoscut polemica intre cei care considerau ca “natura” este o armonie perfecta si cei care o gaseau plina de imperfectiuni. Polemica pe tema armoniei era strans legata de o alta: natura este benefica pentru om (si deci “articialul” este izvorul raului) sau natura provoaca si raul (care poate fi inlaturat printr-un artificiu omenesc?). tot inca din Antichitate se cunosc si cele doua mari doctrine etice care-i vor dezbina mai tarziu pe liberali: doctrina denumita astazi “utilitarista”, conform careia singura modalitate de a judeca daca legile si institutiile sunt bune (sau rele) este de a analiza efectele lor asupra fericii oamenilor si doctrina numita a “dreptului natural”, potrivit careia criteriul etic de apreciere a legilor ca bune sau rele este conformitatea lor cu ordinea naturala.

La sfarsitul secolului XVII cele doua doctrine aprobau sclavia, cenzura ideilor considerate “nocive”(precum ateismul, supunerea femeii). Doctrina dreptului natural facea o distinctie intre sclavia legitima (conforma cu cu dreptatea si ratiunea) si sclavia nelegitima (contrara dreptatii), insa concluzia era unanima: fara sclavie civilizatia nu s-ar mai fi putut dezvolta, pentru ca mai apoi sclavia negrilor sa fie considerata indispensabila pentru agricultura practicata in coloniile tropicale si in felul acesta, absolut utila prosperitatii in colonii si fericirii generale a regatului. Ulterior in secolul XVIII ambele doctrine au inceput sa condamne sclavia indiferent de natura ei.

In ceea ce priveste reprezentantii liberalismului, ii numim “liberali clasici” pe acei autori care au perfectionat cele doua doctrine liberale si anume Hume si Smith pentru liberalismul utilitarist si de Turgot, Condorcet, Jefferson si Paine pentru liberalismul nascut din dreptul natural.

Urmatorul capitol “Liberalismul utilitarist” vizeaza delimitarea bine-rau, fericire individuala- fericire colectiva, prezentand la sfarsit critici aduse utilitarismului, ca doctrina etica.

La intrebarea “Ce este binele?” unii dintre noi am raspunde ca binele este tot ceea ce este conform cu vointa lui Dumnezeu, sau ca binele este tot ceea ce e conform cu natura sau cu intentia naturii, iar pentru altii binele consta in tot ceea ce ne apropie de perfectiune sau de ideea noastra despre ea. Francisco Vergara considera ca utilitarismul este doctrina care identifica binele cu fericirea. Acesta vorbeste despre “binele ultim” in opozitie cu “binele instrumental”, concluzionand prin a spune ca binele ultim este numit si binele in sine in masura in care este dorit pentru el insusi si nu pentru a dobandi altceva. In liberalismul utilitarist binele “suprem” este fericirea colectivitatii.