Teorii Economice Contemporane

I. ŞCOALA AUSTRIACĂ

Şcoala austriacã are ca punct de pornire momentul publicãrii de cãtre Carl Menger a "Principiilor economiei" în care marele profesor dezvoltă principalele concepte ale subiectivităţii economice după trăsăturile apriorice ale unei resurse care trebuie să se materializeze într-un bun:

1. existenţa unei nevoi umane

2. proprietăţi ale resursei care să merite efortul de atragere a acesteia într-o relaţie cauzală cu satisfacerea nevoii

3. cunoaşterea acestei relaţii cauzale

4. controlul asupra resursei suficient de puternic pentru direcţionarea acesteia către satisfacerea unei nevoi

Aceste proprietăţi vor constitui baza analitică pentru caracterul real sau imaginar al nevoilor, chiar dacă acestea au un caracter general, neputând oferi indicii directe cu privire la natura nevoii căreia se supun uzului. Tocmai de aceea studiul preferinţelor individuale este esenţial, prima trăsătură folosind în definirea sa conceptul de „existenţă”: nevoia respectivă există cu adevărat, sau există numai pentru un individ anume care atribuie importanţă imaginară unui bun?

Trăsăturilor enumerate anterior sunt importante în studiul individualismului metodologic, deoarece de aici se poate face identificarea asupra caracterului unui bun ca fiind real sau imaginar. Indiferent din ce categorie face parte un bun, aceasta va fi un subiect al acţiunii umane şi va suscita acelaşi interes din punct de vedere analitic. Programul economic de cercetare schiţat în aceastã lucrare avea să constituie nucleul dur al analizei economice în stil austriac. Adepţii austrianismului se revendică de la acest program de cercetare, pe care îl recunosc, şi în cadrul cãruia îşi dezvoltă propriile teorii. Sub aparenta omogenitate a austrianismului sunt cuprinse achiziţiile istorice cele mai semnificative, care pot fi grupate în trei faze de evoluţie.

Astfel, prima şcoalã austriacã are ca exponenţi importanţi pe Carl Menger, Eugen von Bőhm-Bawerk şi Friederich von Wieser. Aceştia au aplicat marginalismul în teoria formãrii preţurilor (Menger) şi în explicarea dobânzii şi a producţiei (Bohm-Bawerk). Wieser a arãtat cã toate costurile sunt costuri de oportunitate şi a perfecţionat calculul marginalist (utilitatea nu poate fi mãsuratã cantitativ, ci numai relativ, adicã preferinţele individuale pot fi ordonate, dar nu pot fi adunate). Retragerea lui Carl Menger din activitatea academicã şi moartea prematurã a lui Bohm-Bawerk au provocat o scãdere a importanţei şcolii austriece. Majoritatea contribuţiilor austriece la ştiinţa economicã pãreau a fi absorbite în curentul central de gândire.

A doua şcoalã austriacã apare tocmai ca urmare a reafirmãrii programului de cercetare faţã de celelalte şcoli de gândire economicã. Austriecii au atacat aşa zisa posibilitate a calculului economic într-un stat socialist (în opoziţie cu şcoala walrasianã) şi propun o nouã teorie a ciclului de afaceri (opusã şcolii marshalliene). Printre austriecii din a doua generaţie se remarcã Ludwig von Mises numit şi decanul şcolii austriece, pentru cã revigorarea tradiţiei austriece i se datoreazã în întregime, şi Friedrich von Hayek, care alãturi de Mises a contribuit profund la rafinarea şi perfecţionarea teoriei austriece. Din aceastã generaţie mai fac parte şi F. Machlup, G.Haberler, R.von Strigl. Situaţia politicã deplorabilã îi va obliga pe toţi cei menţionaţi sã emigreze, iar sub presiunea noilor idei economice (keynesismul), moştenirea intelectualã austriacã pãrea pierdutã.

A treia şcoalã austriacã renaşte în S.U.A. în anii '70 ca urmare a recunoaşterii în mediul academic a eşecului teoriei keynesiste. Aceastã renaştere are la bazã seminariile lui Mises din anii '50 de la universitatea din New York, prin care a reuşit sã obţinã o nouã generaţie de economişti, care sã ducã mai departe programul austriac. M. Rothbard, I. Kirzner, L. Lachman, R. Garrison se numãrã printre cei mai importanţi dintre noii economişti "austrieci". Din cauzã cã austriecii s-au constituit ca singura şcoalã care s-a opus de la început şi se opune revoluţiei keynesiste, o parte dintre economiştii de formaţie "clasică" au aderat ulterior la şcoala austriacă: W.Hutt, W.Ropke, H.Hazlitt.

Principalele caracteristici ale programului de cercetare austrianistã sunt: individualismul metodologic, analiza marginalistã şi critica socialismului sub toate formele sale. O importanţă deosebită o are concepţia ştiinţifică a doctrinei liberale în viziunea şcolii austriece, în totală opoziţie cu cea a cantitativiştilor care acordau primordialitate conceptului de măsurare şi considerau că datele statistice şi calculele matematice puteau sta la baza legilor imuabile conform cărora ipoteze identice în comportamentul indivizilor duceau la consecinţe identice. Contrariaţi însă de această concepţie, care susţinea indirect considerentele socialiştilor conform cărora oamenii se limitează la comportamente inferioare şi se înmulţesc direct proporţional cu îmbunătăţirea condiţiilor de trai, austrianiştii au demonstrat că apriorismul este o însuşire a ştiinţelor, ca şi structura logică a minţii umane, care dezvoltă preferinţe individuale, nu numai nevoi bazale. În consecinţă mintea umană nu este o “tabula rasa, ci este echipată cu o serie de instrumente de cunoaştere a realităţii”, omul nefiind un “animal supus în întregime stimulilor care-i determină cursul vieţii. El este şi o fiinţă care acţionează, iar categoria de acţiune precede logic orice act concret” . În acest fel se conturează trăsătura fundamentală a concepţiei lor apriorice: ţelul ştiinţei este cunoaşterea realităţii.