Revoluția Marginalistă

Liberalismul clasic, ajuns la apogeul dezvoltării sale în perioa¬da de început a primei revoluţii industriale, în timp s-a dovedit a fi în imposibilitatea de a oferi soluţii teoretice noilor probleme economice apărute spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Aceasta nu înseamnă o abandonare a preceptelor sale, ci o adaptare la nevoile realităţii.

Scrierile economice „convenţionale”, sintetizate de Mill şi contestate cu vehemenţă de Marx au suferit o transformare profundă, cunoscută sub numele de „revoluţia marginalistă”. Odată cu această schimbare, depărtarea de scrierile ciasice a devenit tot mai clară, atât în ceea ce priveşte obiectul, cât şi în ceea ce priveşte metoda ştiinţei economice.

O analiză a evoluţiei gândirii economice ne îndreptăteşte să considerăm marginalismul o revoluţie în domeniu, dat fiind că ideea de revoluţie presupune o anumită ciclicitate. Dacă părintele economiei politice, Adam Smith, porneşte în cercetarea sa de la producţie fiind preocupat mai ales de creşterea economică şi de eficienţă, David Ricardo deplasează studiul fenomenelor şi legilor economice spre domeniul repartiţiei, cu accent pe latura socială şi pe echitate. Marginalismul oferă imaginea încheierii unui „ciclu” în sensul reîn¬toarcerii la analiza producţiei; preocupările privind creşterea economică rămân în plan secund, esenţială devenind preocuparea pentru determinarea condiţiilor de echilibru, acest demers situându-se în contextul în care cantitatea de resurse este dată. Economia devine astfel o ştiinţă care se ocupă cu alocarea unei cantităţi determinate de resurse, neglijând într-o oarecare măsură modalităţile de constituire sau de sporire a acestor resurse.

Sub influenţa condiţiilor economice din vremea lor, economiştii clasici au fost preocupaţi îndeosebi de costuri şi ofertă, făcând abstracţie de cerere. Marginaliştii şi-au îndreptat atenţia tocmai spre domeniul neglijat de clasici.

Ultimele trei decenii ale secolului al XIX-lea sunt marcate în planul gândirii economice de existenţa unui trio de cercetători, cre¬atori de şcoală, care lucrând independent şi concomitent în ţări diferite, sunt recunoscuţi drept fondatori ai marginalismului: Carl Menger (Austria), William Stanley Jevons (Anglia) şi Leon Walras (Elveţia). Astfel, marginalismul nu are o paternitate naţională precum alte şcoli şi curente de gândire eonomică.

Marginaliştii abandonează teoria valorii-muncă şi cu ajutorul unui nou principiu unificator integrează pe de-o parte teoria con¬sumatorului şi cea a firmei (meritul principal a fost explicaţia dată cererii pornind de la preferinţele consumatorului), şi pe de altă parte, teoria valorii şi cea a distribuţiei.

Principiul marginal - analiza efectelor în condiţiile când un factor de producţie creşte cu o unitate, ceilalţi rămânând constanţi - este aplicat în analiza preţurilor şi a pieţelor, deschizându-se calea spre determinarea teoretică a optimului (echilibrului) când consumatorii şi producătorii îşi maximizează satisfacţia sau profitul.