Implicațiile Participării României la Politica Agricolă a Uniunii Europene

ABSTRACT

Politica Agricolă Comună (PAC) este printre primele politici comune adoptate de Uniunea Europeană. Geneza ei a fost o reacţie la problemele alimentare care au urmat celui de-al doilea război mondial. Reprezintă unul dintre cele mai puternic reglementate domenii din Uniunea Europeană, existând în prezent aproape 6000 de acte ale instituţiilor europene care reglementează direct sau indirect PAC. Aproximativ 42% din bugetul UE este repartizat acestei politici iar 60% din populaţia Uniunii Europene trăieşte în mediul rural.

În ceea ce priveşte comerţul cu produse agricole, acesta are o multitudine de elemente definitorii ce provin din specificitatea produselor agricole. Piaţa producătorilor agricoli este diversificată ceea ce duce la un comerţ cu produse agricole diferenţiat de orice alt tip de comerţ. Prin urmare, iniţiativele de creare a Înteprinderilor Mici şi Mijlocii (IMM) s-au orientat în principal spre comerţ, deoarece acesta presupune resurse mai reduse precum şi perioade de recuperare a investiţiilor mai scurte.

CUVINTE CHEIE

Politica Agricolă Comună, Uniunea Europeană, Întreprideri Mici şi Mijlocii, comerţ, piaţa produselor agricole, plăţi directe.

1. Prezentare generală

Arhitectura politicii agricole comune a fost trasată în anul 1958 la Conferinţa de la Stresa şi pusă în aplicare la începutul anilor 1960 de către Comisia Europeană şi guvernele celor şase ţări membre ale Comunităţii Economice Europene: Germania, Franţa, Belgia, Olanda, Luxemburg, Italia.

Politica Agricolă Comună (PAC) este printre primele politici comune adoptate de Uniunea Europeană – pe atunci, Comunitatea Economică Europeană. Geneza ei a fost o reacţie la problemele alimentare care au urmat celui de-al doilea război mondial.

Trebuie precizat de la bun început că termenul de “politică comună” reflectă în mod fidel una dintre trăsăturile definitorii ale Politicii Agricole Comune, şi anume aceea că, pentru circa 90% din produsele agricole, decizia nu mai aparţine statelor membre, ci Uniunii Europene.

Putem spune că sunt două motive care au condus la apariţia acestei politici.

Primul, a fost nevoia unei “fluidizări” a comerţului european cu produse agricole, şi mai ales dorinţa ţărilor exportatoare de a se asigura de certitudinea plasamentului produselor lor. La adăpostul protecţiei, producţia agricolă a crescut independent de cerere, ceea ce a generat surplusuri, care trebuiau exportate.

Al doilea motiv, a fost o anumită temere faţă de situaţia în care forţa de muncă eliberată din agricultură ca urmare a mecanizării n-ar fi putut fi absorbită în acelaşi ritm de celelalte sectoare ale economiei, caz în care veniturile agricole ar fi scăzut şi mai mult relativ la cele din industrie.

Dezvoltarea unei viziuni comune, la nivel european, de protejare a veniturilor fermierilor ar fi putut preveni o astfel de situaţie.

Politica Agricolă Comună a fost realizată ca un sistem format din trei elemente:

- sprijinirea preţurilor de piaţă la produsele agricole,

- desfiinţarea taxelor vamale în comerţul dintre ţările membre,

- introducerea unui tarif vamal comun faţă de ţările terţe.

2. Evoluţia Politicii Agricole Comune

Principalele momente în evoluţie

În decursul celor 50 de ani aceste momente se pot studia în funcţie de anumite caracteristici, şi anume :

a) 1958 Conferinţa de la Stresa între miniştrii agriculturii din cele şase ţări membre ale Comunităţii Economice Europene (CEE) pune bazele Politicii Agricole Comune.

b) perioada anilor '60: primele măsuri de politică agricolă comună: sistemul de preţuri, intervenţia pe piaţă, prelevări şi cote la import, subvenţii la export.

c) perioada anilor '70: a fost numită şi perioada “politicii prudente a preţurilor”. Au loc primele două extinderi ale Comunităţii Economice Europene. Politica orientată preponderent spre susţinerea veniturilor, Comunitatea Economică Europeană devine exportator net de produse agricole, apar surplusuri de producţie în special la cereale, lapte, carne de vită, cheltuielile agricole cresc la cca. 2/3 din bugetul comun.

d) perioada anilor '80 : Reprezintă anii de criză ai Politicii Agricole Comune. Se iau măsuri mai restrictive ca: introducerea sistemului de cote, stabilizarea cheltuielilor agricole, scăderea preţurilor garantate, introducerea schemei de „îngheţare” a terenurilor (set-aside) şi a programelor de extensificare a producţiei agricole. Însă problemele vechi (supraproducţia, cheltuielile bugetare) persistă şi apar unele noi: dispute comerciale, efecte dăunătoare asupra mediului datorită caracterului intensiv al producţiei.

În urma acestor probleme care au apărut, Politica Agricolă Comună este criticată şi se solicită reforma, atât din interior cât şi la negocierile multilaterale din cadrul Rundei Uruguay.

e) perioada anilor '90: lipsă de competitivitate pe pieţele internaţionale determinată de preţurile mari, proceduri administrative complicate, cheltuielile agricole în continuare ridicate. Anul 1992 este caracterizat prin reforma MacSharry: reducerea preţurilor garantate în paralel cu introducerea de plăţi compensatorii, permanentizarea schemei de „îngheţare” a terenurilor (set-aside), introducerea primelor măsuri de protejare a mediului şi pensionare anticipată a fermierilor.

f) perioada 1999-2001: Consiliul European de la Berlin îşi însuşeşte documentul strategic Agenda 2000. Noi măsuri de reformă: reducerea mai accentuată a preţurilor de intervenţie, creşterea plăţilor directe. Toate aceste măsuri au avut o serie de efecte:

- s-a îmbunătăţit echilibrul cerere/ofertă pe piaţa comună a produselor agricole şi veniturile obţinute în agricultură s-au dezvoltat favorabil.

- s-a stabilit o bază solidă pentru extinderea Uniunii Europene şi a negocierilor în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului.

g) perioada după 2001: se acordă o importanţă sporită politicii de dezvoltare rurală, care devine pilonul al doilea al PAC. De asemenea a avut loc încurajarea agricultorilor pentru utilizarea metodelor de producţie mai puţin intensive, pentru a reduce impactul asupra mediului. În iulie 2002 Comisia analizează stadiul Politicii Agricole Comune şi propune noi direcţii de reformă. În ianuarie 2003 Comisia propune un pachet de noi măsuri de reformă, iar în perioada 2005-2007 noua reformă a Politicii Agricole Comune intră în vigoare.