Instrumentele de politică monetară și influența acestora asupra ratei fondurilor federale

Politica monetara reprezinta unul din instrumentele politicii economice, prin intermediul caruia se actioneaza asupra cererii si ofertei de moneda din economie. Importanta politicii monetare rezulta din obiectivul fundamental al acesteia, respectiv stabilitatea preturilor, la care se adauga limitarea inflatiei si mentinerea valorii interne si externe a monedei. Responsabilitatea indeplinirii acestor obiective revine Bancii Centrale, care detine monopolul in formularea si transpunerea in practica a obiectivelor politicii monetare.

Stabilitatea preturilor constituie obiectivul fundamental al politicii monetare dar,in acelasi timp, reprezinta un obiectiv central al politicii economice, alaturi de cresterea economica durabila, ocuparea deplina a fortei de munca, sustenabilitatea balantei de plati. Pentru atingerea acestor obiective, la nivelul fiecarei tari, sunt identificate instrumentele care sa conduca la cele mai bune rezultate, dintre care cele mai insemnate sunt: politica fiscala, politica veniturilor, politica monetara, politica valutara si politica comerciala.

Politica monetara contribuie la realizarea politicii economice si prin obiectivele sale specifice, care constau in urmatoarele:

a) cresterea masei monetare pana la un nivel optim;

b) mentinerea ratei dobanzii la un nivel corespunzator;

c) practicarea unui nivel optim al ratei de schimb;

d) alocarea optima a resurselor financiare (fonduri pentru creditare) in cadrul economiei;

Pentru indeplinirea obiectivelor de politica monetara pot fi utilizate instrumente directe si indirecte, intre care este posibila stabilirea urmatoarei distinctii:

- instrumentele indirecte sunt utilizate de catre Banca Centrala in relatiile cu celelalte banci si cu agentii nefinanciari. La modul traditional, aceasta categorie include instrumente care permit controlul asupra costului si asupra cantitatii de moneda centrala;

- instrumente directe sunt reprezentate de masurile care ii afecteaza, in mod direct, pe utilizatorii si detinatirii de moneda, inclusiv institutiile financiare. Dinte acestea prezinta importanta: incadrarea creditului, fixarea administrativa a unor rate ale dobanzii si controlul asupra ratei de schimb.

Din distinctia prezentata, rezulta ca instrumentele indirecte corespund actiunilor asupra pietei, iar cele directe constituie masuri ale autoritatilor monetare.

INSTRUMENTE DE POLITICA MONETARA

FED poate folosi 3 instrumente de politica monetara pentru a influenta oferta de bani si rata dobanzii:

-operatiuni de open market, care influenteaza cantitatea de rezerva si baza monetara;

-imprumutul de scont, care influenteaza baza monetara;

-RMO, care influenteaza multiplicatorul monetar.

Pentru ca folosirea acestor politici de catre FED are un impact important asupra ratei dobanzii si asupra activitatii economice, este important sa intelegem cum FED le pune in practica si cat de folositor este fiecare instrument.

In ultimii ani, FED s-a concentrat asupra ratei de fonduri federale (rata de dobanda la imprumuturile peste noapte ale rezervelor de la o banca la alta) ca prim indicator al politicii monetare.

Pentru a intelege cum instrumentele FED-ului sunt folosite in politica monetara, trebuie sa intelegem efectele lor directe asupra ratei fondurilor federale. Astfel, trebuie analizate oferta si cererea pe piata a rezervelor pentru a explica cum reglarea celor 3 instrumente de politica monetara determina rata de fonduri federale.

Oferta si cererea pe piata de rezerve:

Curba cererii: Pentru a determina curba cererii pentru rezerve, trebuie observat ce se intampla cu cantitatea ceruta de rezerve, toate celelalte ramanand constante, in timp ce rata de dobanda se modifica.

Cantitatea de rezerve se poate imparti in 2 componente: (1)RMO, care sunt egale cu rata RMO inmultita cu depozitele pentru care sunt necesare rezervele, si (2)excesul de rezerve, adica rezervele aditionale pe care banca vrea sa le detina. Astfel, cantitatea ceruta de rezerve este egala cu suma dintre RMO si cantitatea de exces de rezerve ceruta. Excesul de rezerve este o asigurare impotriva iesirii de depozite si costul detinerii acestui exces de rezerve este costul lor de oportunitate, adica rata de dobanda care ar fi putut fi castigata prin acordarea sub forma de imprumuturi a acestor rezerve. Astfel, cu cat rata fondurilor federale scade, costul de oportunitate al detinerii acestor rezerve scade, si in conditiile in care toate celelalte sunt constante, chiar si cantitatea de RMO, cantitatea de rezerve cerute creste. Ca urmare, curba cererii de rezerve, Rd, se inclina in jos (Figura 1)

Curba ofertei. Oferta de rezerve, RS, poate fi impartita in 2 componente: cantitatea de rezerve care e oferita de operatiunile de open market ale FED-ului, numite rezerve neimprumutate(Rn), si cantitatea de rezerve imprumutate de la FED, numita imprumuturi prin scontare(DL). Costul primar al imprumuturilor prin scontare de la FED este rata de dobanda pe care FED o stabileste pentru aceste imprumuturi (rata oficiala a scontului id). Pentru ca fondurile federale de imprumut sunt un substitut al imprumuturilor prin scontare de la FED, daca rata fondurilor federale iff este sub rata oficiala a scontului id, atunci bancile nu se vor mai imprumuta de la FED si imprumuturile prin scontare vor fi 0, pentru ca imprumuturile pe piata fondurilor federale sunt mai ieftine. Astfel, atata timp cat iff ramana sub id, oferta de rezerve doar va egala cantitatea de rezerve neimprumutate oferite de FED, Rn, si astfel curba ofertei va fi verticala(Figura 1). Oricum, atunci cand rata de dobanda a FED-ului incepe sa creasca deasupra ratei de discount, bancile vor dori sa se imprumute din ce in ce mai mult la rata oficiala a scontului si apoi sa imprumute banii pe piata de fonduri federale la o rata mai mare, rata fondurilor federale. Astfel curba ofertei devine plata la rata de discount.

Echilibrul pe piata: Echilibrul are loc atunci cand cantitatea ceruta de rezerve este egala cu cantitatea oferita de rezerve, RS=Rd, la intersectia dintre curba cererii Rd and curba ofertei RS , cu o rata a fondurilor federale i*ff. Cand rata fondurilor federale este deasupra ratei de echilibru i2ff, rezervele oferite sunt mai multe decat cele cerute (exces de oferta) si astfel rata fondurilor federale se reduce la i*ff. Pe de alta parte, cand rata fondurilor federale este sub rata de echilibru de i1ff, sunt mai multe rezerve cerute decat oferite (exces de cerere) si astfel rata fondurilor federale creste. (In grafic id este deasupra i*ff pentru ca FED tine rata oficiala a scontului deasupra tintei pentru rata fondurilor federale.)