Keynesismul și concepția monedei

Cap.1 Keynesismul

Prima propoziţie din lucrarea Analyse Monetaire a lui Jean Marchal şi Jacques Lecaillon este următoarea: ”Toate economiile moderne sunt economii monetare” . Aparent banală, această afirmaţie subliniază baza comună de la care pornesc curentele în teoria monetară contemporană. Atât keynesiştii, indiferent de coloratură, cât şi monetariştii (neocantitativiştii) judecă moneda ca factor integrat în fenomenul economic total şi cu efecte determinante asupra ecestuia. Deci, altfel decât în abordarea clasicilor, pentru care moneda era o iluzie. Teoria monetară modernă analizează o economie care, renunţând la troc şi utilizând moneda, este o economie a cărei natură s-a schimbat în mod profund, în care legăturile cele mai intime şi resorturile cele mai adânci au fost transformate şi conduc la manifestări diferite. Avem de-a face cu o economie cu un înalt grad de “monitorizare” ce caracterizează spaţiile economice avansate, unde funcţiile monetare au atins un stadiu evoluat .

O întrebare firească se poate referi la începuturile teoriei monetare modernă. Dacă J. B. Say a eliminat în fapt moneda din analiză, L. Walras o include în teoria sa privind “echilibrul general”, dar îi conferă un rol secundar. Cu K. Wicksell, se poate spune că începe procesul integrării echilibrului monetar în teoria echilibrului general. Eforturile sale sunt continuate de alţi membri marcanţi ai Şcolii suedeze: D. Davidson, B. Ohlin, G. Myrdal, E. Lindahe, E. Lundgerg. Încercările întreprinse de unii neoclasici de a aplica monedei – conform ideilor lui L. von Wieser şi L. von Mises – principiul utilităţii marginale eşuează, deoarece nici unul din cei în cauză nu s-au decis să detaşeze cererea de bani de achiziţionarea bunurilor reale. Altfel spus, să confere monedei o utilitate specifică ce să nu se limiteze şi să nu se identifice cu puterea de cumpărare imediată. Şi P. Aftalion, în a sa Monnaie, prix et echange publicată în 1927, încearcă înlocuirea teoriei cantitative cu o teorie psihologică, dar înclinaţia spre o abordare integrală se distinge şi la el vag. Ar mai fi de amintit Fr. Von Hayek, care în 1931 scria:”…moneda exercită în permanenţă o influenţă determinantă asupra evenimentelor economice şi, în consecinţă, nici o analiză a fenomenelor reale nu este completă dacă rolul monedei este neglijat”. În sfârşit, Teoria generală din 1936 a lui Keynes impune un model global în care apelul simultan la variabile reale şi variabile monetare este evident. Harry Jonson precizează că Teoria generală poate fi considerată nu numai teorie a determinării venitului şi volumului utilizării forţei de muncă, dar şi teorie monetară.

Nu este mai puţin adevărat că în principala lucrare a lui Keynes, discipolii săi au sesizat un accent relativ mai slab pus pe factorii monetari, implicit, pe politica monetară. În parte, explicaţia este simplă: Keynes în cea mai mare măsură preocupat de modelul eficace în care se poate scoate economia dintr-o stare de depresiune adâncă, cu subutilizare cronică a forţei de muncă. Maurice Dobb remarca următoarele: “Ca doctrină practică, a avut menirea să salveze, să facă să funcţioneze economia…”. Keynes a considerat că ocuparea cât mai deplină a forţei de muncă este obiectivul central, de care depinde viabilitatea sistemului, obiectiv care nu s-ar realiza de la sine, conform preceptelor neoclasice. Iar susţinerea cererii efective era pentru economistul britanic calea directă – inclusiv prin intervenţia statului – de impulsionare a activităţii economice. De aceea, deşi teoria monetară este în Teoria generală transparentă, politica monetară este împinsă pe planul al doilea.

Teoria generală este totodată şi un veritabil manual de politică economică. Succesorul ei se datorează manierei în care Keynes a dat formă coerentă şi a prezentat, într-un cadru general, idei şi practici ce se impuseseră în anii ’20 în unele ţări capitaliste. Avem în vedere, îndeosebi, Suedia şi Statele Unite ale Americii. Chiar şi în Marea Britanie, problema „lucrărilor publice” ca mijloc de combatere a depresiunii intrase în centrul dezbaterilor academice şi politice cu mai bine de un deceniu înainte de apariţia lucrării lui Keynes. Ce arătase experienţa măsurilor de politică economică din aceste ţări? Faptul că politica monetară de stil tradiţional în anumite circumstanţe conducea spre eşec, un motiv suplimentar pentru ca raportul stabilit în Teoria generală între instrumentul fiscal şi cel monetar să dezavantajeze pe al doilea în mod aparent justificat. Privind retrospectiv evoluţia keynesismului ca doctrină şi practică, realizăm că momentul iniţial nu a fost reprezentat de apariţia Teoriei generale şi, oricât ar părea de paradoxal, nici nu se leagă printr-o relaţie de determinare de activitatea economistului britanic. Dacă nu ar fi fost Keynes, s-ar fi dezvoltat ceea ce poartă denumirea de keynesism astăzi? Este o întrebare la care nu se poate da un răspuns fără echivoc. Este însă evident că aceste experienţe prekeynesiste au stat la baza desfăşurării neuniforme în timp şi spaţiu a keynesismului, de la "stânga la dreapta", sau în funcţie de particularităţi ale mediilor naţionale. Aici se pare că îşi găseste explicaţia interpretarea şi adaptarea specifică a lui Keynes peste ocean, acolo unde găsim filonul de gândire teoretică şi practică cel mai puternic, reprezentativ, la care se raportează toate celelalte variante şi contrareacţii. Nimeni nu poate contesta că neokeynesismul lui Samuelson, Tobin, Modigliani etc. constituie unul dintre pilonii ce susţin dezbaterea din teoria economică contemporană, în general, şi teoria monetară, în particular. Influenţa pe care Keynes a exercitat-o asupra gândirii şi politicii economice postbelice este ilustrată elocvent de cuvintele lui Henry Guitton: „Cei mai mari critici ai lui Keynes în interiorul Franţei sunt impregnaţi de gândirea lui Keynes, de tot ceea ce înconjoară această gândire. Chiar şi atunci când demersul lor este critic, ei utilizează metodele, instrumentele de analiză ale lui Keynes. Cu sau fără voia noastră suntem cu toţi keynesişti....”(1971, p.5).

Cap.2 Concepţia monedei

Keynesismul, curent de gândire economică ce conţine în mare ideile concepute de John Maynard Keynes, este prezentat în acest proiect mai mult din perspectiva economistului care i-a dat şi numele. Teoria monedei în concepţia keynesistă va fi în aproximativ acelaşi mod.

Moneda şi dobânda au reprezentat pentru keynesişti una din primele şi cele mai insistente preocupări de-a lungul întregii sale activităţi teoretice şi practice.

Publicând în 1931 prima sa lucrare economica, Indian Currency and Finance (Moneda şi finanţele indiene), Keynes aborda problemele monetare, “preocuparea fundamentală a întregii sale opere, primul element al unitatii sale”.

Sinteză a preocupărilor din prima parte a vieţii sale ştiinţifice, Scurt tratat de reformă monetară, din 1923, realizează o documentată analiză a fenomenelor monetare de după Primul Război Mondial şi ia atitudine faţă de diversele încercări de soluţionare a problemelor existente, elaborând propuneri care vor fi reluate în Tratat despre moneda şi chiar în Teoria generală. Astfel el propunea pentru ţările Europei Centrale o creştere a circulaţiei monetare, sprijinindu-şi argumentaţia pe nevoia de lichiditate, ceea ce reprezenta în epocă un fel de încurajare a expansiunii inflaţioniste.