Managementul Riscului Bancar

Cap I. Introducere

Dicţionarul enciclopedic ilustrat, publicat în 1999 de Editura Cartier, defineşte riscul ca “posibilitatea de a avea de înfruntat un pericol, o pagubă, un necaz” sau “pericol, incovenient posibil”.

Perioada actuală este denumită “era managementului de risc” în domeniul bancar, iar managementului riscului constituie o sarcină extrem de complexă şi importantă a managementului bancar. De obicei, asumarea unur riscuri atrage după sine şi câştiguri mai mari.

Acordând credite banca îşi asumă mai multe tipuri de riscuri, determinate fie de calitatea celui care face împrumuturi (insolvabilitatea), fie de evoluţia economică generală (riscurile dobânzilor şi ale cursurilor de schimb), fie de structura financiară a băncii.

Cap II. Riscul bancar

Literatura de specialitate clasifică riscurile specifice activităţii bancare în trei categorii:

- riscuri financiare;

- riscuri comericale;

- riscuri de mediu.

Riscuri financiare

Sunt riscuri specifice operaţiunilor de creditare, cele mai multe dintre aceste riscuri fac obiectul unor reglementări bancare. Formele sub care se manifestă sunt următoarele:

- riscul de credit;

- riscul ratei dobânzii;

- riscul de lichiditate;

- riscul de schimb valutar;

- riscul insolvabilităţii.

Riscurile financiare sunt strict legate de structura bilanţului contabil al băncii, sunt foarte sensibile la dezechilibrele care pot să apară în compoziţia resurselor şi plasamentelor băncii. Riscurile financiare sunt singurele riscuri care pot fi generate, gestionate, amplificate sau eliminate de către managementul bancar.

Riscul de credit

Riscul de credit poate fi definit ca riscul ca dobânda, creditul sau ambele să nu fie rambursate la scadenţă sau să fie rambursate parţial. Acest risc este specific băncilor a căror funcţie importantă în economie este creditarea. Măsurarea riscului de credit

Măsurarea riscului de credit se face în două etape. Prima etapă constă în stabilirea unei limite maxime a activelor cu risc faţă de fondurile proprii ale băncii prin calcularea raportului de solşi pe care banca va trebui să o respecte – de altfel, respectarea raportului de solvabilitate este impus de Banca Naţională.

A doua etapă constă în măsurarea riscurilor la care banca este expusă prin evaluarea periodică a portofoliului de credite. Banca Naţională impune băncilor să-şi clasifice portofoliul de credite şi să-şi constituie provizioane de două ori pe an, respectiv la sfârşitul lunilor iunie şi decembrie şi să raporteze situaţia, în termen de 30 zile, Direcţiei de Autorizare şi Supraveghere Prudenţială a societăţilor bancare din cadrul B.N.R.

Măsurarea riscului de credit în vederea constituirii provizioanelor de risc impune evaluara performanţelor financiare ale tuturor clienţilor băncii pe baza bilanţurilor contabile de la 30 iunie, respectiv 30 decembrie, evaluare care este identică cu cea utilizată la acordarea creditelor.

În urma evaluării performanţelor financiare ale clienţilor, creditele vor fi incluse în una din următoarele categorii:

- standard – categoria A cuprinde clienţii a căror performanţe economice şi financiare sunt foarte bune şi permit achitarea la scadenţă a dobânzii şi a ratelor. Totodată, din analiza efectuată rezultă că se prefigurează menţinerea şi în perspectivă a performanţelor financiare la un nivel ridicat;

- în observaţie – categoria B – performanţele financiare sunt bune sau foarte bune, dar nu pot menţine acest nivel în perspectivă mai îndelungată;

- substandard – categoria C – perfromanţele financiare sunt satisfăcăoare, dar au o evidentă tendinţă de înrăutăţire;

- îndoielnic – categoria D – performnaţa financiară este scăzută şi cu o evidentă ciclicitate la intervale scurte de timp;

- pierdere – categoria E – performanţele financiare arată pierderi şi există perspective clare că nu pot fi plătite nici ratele, nici dobânzile.

Serviciul datoriei, respectiv capacitatea agentului economic de a rambursa creditele la scadenţă şi a plăti dobânzile datorate la termene stabilite, va fi apreciat ca:

- bun – în situaţia în care ratele şi dobânzile sunt plătite la scadenţă cu o întârziere maximă de 7 zile;

- slab – în situaţia în care ratele şi dobânzile sunt plătite la scadenţă cu o întârziere maximă de 30 de zile;

- necorespunzător – în situaţia în care ratele şi dobânzile sunt plătite la scadenţă cu o întârziere de peste 30 de zile;

La terminarea provizionelor, expunerea debitorului poate fi micşorată cu valoarea unor angajamente, cum ar fi:

- garanţii necondiţionate de la Guvernul României sau de la B.N.R.;

- garanţii necondiţionate de la băncile din ţările care nu pun probleme in ceea ce priveşte riscul de ţară;

- garanţii necondiţionate de la altă bancă din România;

- depozite gajate, plasate la banca creditoare;

- colaterale acceptate de conducerea băncii.

Pentu persoanele fizice, clasificarea portofoliului de credite se face în funcţie de serviciul datoriei astfel:

- categoria A – foarte bun – clientul nu are rate şi/sau dobânzi restante;

- categoria B – bun – clientul a înregistrat accidental rate sau dobânzi restante pe perioade de până la maxim 7 zile;

- categoria C – slab – clientul are o rată şi dobânzile aferente restante;

- categoria D – foarte slab – clientul are două rate şi dobânzile aferente restante;

- categoria E – necorespunzător – clientul are peste două rate şi dobânzile aferente restante.

Sumele aferente provizionelor de risc se includ în cheltuieli. Utilizarea şi deductibilitatea fiscală a provizionaleor de risc este reglementată de B.N.R. şi Ministerul Finanţelor.

În acestă etapă, se pot determina pe sectoare de activitate ponderea împrumuturilor slabe în total împrumuturi acordate de bancă, ponderea pierderilor din împrumuturi acordate acestor ramuri şi categorii de clienţi în total împrumuturi acordate de bancă, ponderea provizionaelor în total împrumuturi.

Comparând cele două sume ale activelor cu risc determinate în cele două etape, banca poate să intervină în vederea diminuării riscului fie prin stabilirea unor plafoane de credite pe sectoare şi categorii de clienţi, fie nemaiacordând credite sectoarelor care aduc pierderi băncii. Acesta presupune o adaptare din mers a politicii de creditare a băncii la condiţiile reale ale economiei şi orientarea ei către alte categorii de clienţi.

Suma împrumuturilor neperformante sau pierdute trebuie să fie mai mică sau cel mult egală cu limita stabilită în prima etapă, adica de maxim 8% din fondurile proprii ale băncii.