Mix-ul de Politici Macroeconomice - Modelul lui Tinbergen

Economiile sunt lovite in mod constant de diverse socuri - care afecteaza cererea agregata sau oferta agregata si care au potentialul de a genera recesiune sau expansiune, respectiv un nivel ridicat al somajului sau o rata ridicata a inflatiei. In fata acestor socuri decidentii de politici macroeconomice trebuie sa incerce sa asigure functionarea economiei la nivelul potential, incercand sa obtina cel mai bun compromis intre inflatie si somaj. Guvernele utilizeaza politicile fiscale si monetare pentru a incerca sa stabilizeze economia.

Atingerea obiectivelor de politica macroeconomica implica o puternica coordonare (atât temporala, cât si din punct de vedere al consistentei) între politica fiscala si politica monetara.

Realizarea acestei coordonari vizeaza, în fapt, adoptarea acelor masuri care sa permita ca efectele generate de o politica într-un anumit domeniu sa nu fie anihilate de efectele generate de aplicarea celeilalte politici. Problema coordonarii tine de capacitatea de a gestiona procese complexe, cu mecanisme inca neclare.

Luând în considerare afirmatiile lui Marshall si Swanson, precum si ale lui Dornbusch, Fischer si Startz privind mixul de politici macroeconomice (mix format primordial din politica monetara si cea fiscala), se evidentiaza ca politica monetara prezinta o foarte mare flexibilitate în ceea ce priveste adaptarea la noile conditii economice. La celalalt pol se afla politica fiscala care nu permite o asa de mare larghete în actiunile întreprinse, fiind destul de greu sa se modifice, în principal, sistemul fiscal la intervale scurte de timp.

Daca avem în vedere conditiile de manifestare a unei inflatii ridicate, analistii economici au ajuns la concluzia ca un mix de politici - monetara-fiscala este mult mai eficient decât aplicarea independenta a fiecarei politici.

Coordonarea intre politica monetara si politica fiscala

Analiza politicii macroeconomice trebuie sa porneasca de la „algoritmul” de conducere a unei economii. Se face distinctia intre obiective, tinte intermediare, instrumente si indicatori

Conform lui Nicholas Kaldor obiectivele politicilor macroeconomice pot fi sintetizate in patru categorii principale astfel: cresterea economica, asigurarea locurilor de munca, altfel spus mentinerea ratei somajului la un nivel cat mai scazut, stabilitatea preturilor prin controlul inflatiei si echilibrul balantei de plati externe. Indeplinirea acestor obiective (obiective tactice) se realizeaza identificand intrumentele de politica optimale (rata dobanzii, rata marginala de impozitare, cheltuielile publice, etc.) si va conduce la atingerea obiectivului strategic al politicilor macroeconomice: cresterea bunastarii sociale.

Indicatorii macroeconomici (de exemplu: PIB, rata inflatiei, rata somajului) au un rol fundamental in definirea politicilor macroeconomice, deoarece ei ofera informatii despre nivelul curent al obiectivelor stabilite sau despre evolutia lor viitoare si un suport informational ce permite decidentilor de politici economice sa ajusteze parghiile de care dispun, pentru a obtine o mai buna performanta in atingerea obiectivelor propuse.

Rezolvarea problemei generale a politicii macroeconomice implica alegerea valorilor instrumentelor care minimizeaza valoarea asteptata a unei functii de pierdere sociala.

M. Friedman spunea ca decidentii de politici nu trebuie sa schimbe prea des instrumentele utilizate, datorita timpului lung si variabil al aparitiei efectelor instrumentelor asupra scopurilor. De exemplu, o politica macroeconomica destinata iesirii din recesiune daca este aplicata cand deja procesul de redresare a economiei a inceput, atunci datorita lag-urilor temporare, politica macroeconomica poate sa conduca la aparitia unor fenomene inflationiste greu de redresat.