NAFTA în economia mondială

Incursiune în actualitate

Prezenta lucrarea este un studiu de caz avand ca subiect central Acordul de Comerţ Liber Nord-American (NAFTA), ca forma de integrare economică regională. Va fi abordat aici firul narativ NAFTA incepând cu momentele istorice ce au determinat creearea acestui acord şi până la ora actuală când,deşi lupta pentru supremaţie dintre cei trei mari poli de putere economică şi comercială – NAFTA, UE, Asia de SE – este crâncenă, Nafta reuşeşte totuşi să conducă ostilităţile.

În decursul ultimului deceniu economia naţională a trecut printr-o periadă extrem de dificilă. La început, în anul 1994 s-a declanşat criza mexicană, apoi au urmat într-o înlănţuire ameţitoare criza din Rusia, criza asiatică, criza din Brazilia şi criza din Turcia, ce au zguduit echilibrul economic mondial. Triumfător, modelul neoamerican îşi proclamă hegemonia asupra întregii lumi, dar problemele omenirii sunt departe de a fi rezolvate, deoarece: „în ultimii ani ai sfârşitului secolului al XX-lea trăim în umbra unui consens aparent irezistibil. Acesta este dat de credinţa potrivit căreia capitalismul de tip laissez-faire şi-a demonstrat atât de limpede superioritatea asupra tuturor sistemelor economice imaginate, încât orice abatere de la el este, în cele din urmă, de neacceptat. În faţa creşterii pericolului destabilizării ordinii internaţionale datorită marginalizării ţărilor din Lumea a Treia şi din spaţiul ex-comunist, apare necesitatea presantă de a găsi căile pentru a le integra în cadrul economiei globale.” 1

Dintre numeroasele trăsături caracteristice ale economiei mondiale actuale merită precizate: liberalizarea pieţelor ce presupune cirtculaţia liberă a capitalurilor financiare şi a forţei de muncă în întreaga lume; preponderenţa tehnologiei informaţiilor, telecomunicaţiilor şi afacerilor audio-vizuale(reprezentau, în 2000, 6,3% din produsul mondial brut, iar în 2010 18% din exporturi). Astăzi economia mondială se află în faţa unei triple provocări: globalizarea şi implicaţiile sale asupra competitivităţii economiilor naţionale; contradicţia dintre legile pieţei şi datoria statelor de a asigura un anumita grad de „justiţie distributivă”; contradicţia dintre logica economică şi necesitatea protecţiei mediului înconjurător, ecologia.

Aşadar creşterea interdependenţelor economice dintre state a avut drept urmare găsirea şi crearea unor modalităţi adecvate de conciliere a unor interese deseori divergente, de organizare şi ordonare a relaţiilor economice internaţionale. În acest context s-a constatat o translaţie tot mai pronunţată de la utilizarea unor forme de conlucrarea în plan bilateral spre conturarea şi punerea în aplicare a unor modalităţi de colaborare multilaterală, sub forma unor mecanisme instituţionale care să guverneze relaţiile dintre statele lumii.2 Astfel, la mijlocul secolului XX s-a produs o puternică mişcare de creare de organisme şi instituţii care să coordonaze economia internaţională, pentru a evita producerea de tensiuni care, de-a lungul primei jumătăţi a secolului, au dus la două războaie mondiale.

(1) H. Shutt – The Trouble with Capitalism. An Enquiry into the Causes of Global Economic Failure, Zed Books Ltd., Londra, 1998

(2) Hanaut, A. et Mouhoud, E.M., Economie Internationale, Vuilbert, Paris, 2002

Capitolul I

Organizaţiile economice şi financiar-monetare internaţionale

Supremaţia statelor în rezolvarea diferitelor probleme cu care se confruntă comunitatea internaţională este pusă la încercare de existenţa unui număr important de organizaţii internaţionale. Forţa cu care se manifestă organizaţiile internaţionale în prezent contribuie în mod semnificativ la subminarea autorităţii statelor în rezolvarea problemelor cu care se confruntă lume de azi.3

Pentru o mai uşoară receptare a informaţiilor referitoare la organizaţiile internaţionale este necesară o analiză a acestora pe regiuni şi zone geografice după cum urmează:

1) Organizaţiile economice internaţionale regionale şi subregionale din Europa: istoria economică europeană după cel de al doilea război mondial ne arată că ţările Europei aspiră la mai multă cooperare. Imediat dupa al doilea razboi mondial, Europa se împarte în două blocuri dominate respectiv de cei doi mari învingători ai Germaniei hitleriste; unul vest-european, protejat şi dirijat de SUA; celălalt est-european, sub influenţa URSS-ului. Toate organizaţiile europene înfiinţate la sfârşitul anilor ’40 sunt legate de războiul rece sau cel puţin afectate profund de el.

Prima mare organizaţie europeană a fost OECE (Organizaţia Europeană de Cooperare Economică), înfiinţată la 16 aprilie 1948 pentru a putea beneficia de ajutorul financiar masiv pe care SUA îl oferea prin generalul Marshall – secretarul de stat al SUA în acea perioadă – în vederea reconstruirii ţărilor Europei Occidentale. La vremea respectivă OECE grupa: Austria, Belgia, Danemarca, Franţa, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Suedia, Elveţia, Turcia, Marea Britanie şi Germania de Vest reprezentată în 1948 de comandamentele celor trei zone de ocupaţie.

La 13 ianuarie 1960 OECE este înlocuită cu OCDE (Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică), cuprinzând pe lângă membrii OECE Statele Unite, Canada, Japonia, Australia şi Noua Zeelandă, Mexic în 1994, urmat de Republica Cehă, Coreea de Sud, Ungaria, Polonia şi Slovacia. Noua organizaţie şi-a stabilit la momentul respectiv trei misiuni majore: să contribuie la pregătirea politicilor economice ale marilor democraţii industriale; să urmărească evoluţia acestor economii; să organizeze schimburi de informaţii în materie de ajutor pentru dezvoltare.

Cooperarea între naţiuni, oricât de importantă ar fi ea, nu rezolvă nimic. Ceea ce trebuie căutat este o fuziune de interese ale popoarelor europene şi nu numai, pur şi simplu, menţinerea echilibrului acestor interese.4