O retrospectivă CEDO - Context internațional și receptarea sa

Apariția conceptului de drepturi ale omului este rezultatul evoluției ideilor umaniste și a receptării acestora din ce în ce mai intense. Debutul, din punct de vedere cronologic poate fi poziționat în antichitatea preocupată de definirea omului și a poziției sale în societate și de formularea înaltelor principii morale, a ideii de justiție. În timp, concepții noi au fost cristalizate, datorită în principal evoluției societății, a mutațiilor produse în plan politic și juridic, a teoriilor filosofice reflectate pregnant în acte și documente ale vremurilor.

Se poate aprecia deci că ,,elaborarea conceptului de drepturi ale omului a fost rezultanta unor acte juridice cu un bogat conținut moral și politic, a consacrării sub forma unor documente redactate de juriști de mare prestigiu, a unor principii de organizare politică, fundamentate în opere teoretice de valoare universală, care au rezistat timpului. Conceptul în sine de drepturi ale omului a reprezentat prin urmare, o sinteză a tot ceea ce gândirea umană a avut mai bun, ridicând pe trepte noi principiile umaniste, reluând elemente din gândirea religioasă și din năzuințele generale de libertate care se facuseră cunoscute cu atâta vigoare în secolele XVII și XVIII. În lumea contemporană instituția drepturilor omului reprezintă o cerință majoră, concepțiile cu privire la acestea suferind, în timp, importante corective. Se poate vorbi chiar de un proces al elaborării drepturilor omului pe plan internațional, dat fiind substanțialele dezvoltări ale acestora, determinate în principal de adoptarea a numeroase convenții internaționale. Instituția are un caracter bivalent, fiind în același timp și o ,,instituție de drept intern, integrată normelor constituționale ale unei țări sau alteia, afectând un număr considerabil de ramuri de drept. Preocuparea de a privi pe om ca ființă autonomă cu personalitate proprie, cu drepturi ținând de ființa sa individuală și nu ca o parte nedistinctă a societății, a început o dată cu epoca Renașterii. Abia în această epocă omul a fost considerat altfel decât un simplu atom în societatea care-l domina și i s-au recunoscut drepturi proprii pe care le-ar opune statului și societății.

Din aceste idei se va dezvolta teoria contractului social, după care raporturile dintre puterea de stat și indivizi au la bază un contract social, pe care niciuna dintre părți nu-l poate modifica fără consimțământul celeilalte părți. Voltaire a fost primul care a folosit noțiunea de drepturile omului și aceastea sunt, în concepția lui: libertatea deplină a persoanei și a bunurilor sale, libertatea de a se exprima, de a nu fi judecat în materie penală decât de un juriu format din oameni independenți, libertatea de a nu fi judecat decât în conformitate cu dispozițiile precise ale legii și aceea de a practica în pace religia pe care o adoptă cineva.

2.Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor și

a libertăților fundamentale ale omului

Documentul cel mai important elaborat la nivelul Consiliului Europei, în legătură cu drepturile și libertățile fundamentale ale omului este ”Convenția europeană pentru apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale”, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, care a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953.

Convenția europeană este un instrument de referință atât pentru Consiliul Europei, cât și pentru UE, un adevărat punct de sprijin esențial al protecției europene a drepturilor omului. Acest document ”consacră o serie de drepturi și libertăți civile și politice și stabilește un sistem vizând garantarea și respectarea de către statele contractante a obligațiilor asumate”.

Așadar, Convenția europeană are o dublă dimensiune, normativă și instituțională, fiind un instrument juridic obligatoriu pentru statele părți, în sensul că ”nu se mulțumește să recunoască drepturile individuale, ci le ridică la rang de categorie juridică și, pentru prima dată în dreptul internațional, le conferă regim de protecție”.

De-a lungul timpului Convenția europeană a fost modificată și completată prin 14 protocoale adiționale, cel de-al 14-lea fiind în curs de ratificare, în vederea punerii de acord a textului inițial cu evoluțiile ulterioare intervenite în relațiile dintre state pe continent.

O parte dintre aceste protocoale - considerate protocoale normative - se referă la: dreptul la educație, dreptul de proprietate, dreptul de a organiza alegeri libere(Primul Protocol adițional la Convenția europeană); dreptul oricărei persoane de a circula liber pe teritoriul unui stat unde se gasește în mod legal și de a-și părăsi țara, la interdicția de a fi expulzat, printr-o măsură individuală sau colectivă, precum și dreptul de a intra pe teritoriul statului al cărui cetățean este (Protocolul nr.4); abolirea pedepsei cu moartea (Protocolul nr.6) ; garanții procedurale în cazul expulzărilor de străini, dreptul la două grade de jurisdicție,dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară, dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori, egalitatea între soți (Protocolul nr.7).

La acestea trebuie adăugat Protocolul nr.12 la Convenția europeană privitor la interzicerea generală a discriminării. Celelalte protocoale (considerate protocoale procedurale), cum ar fi Protocoalele nr.3, nr.5, nr.8 și nr.10 amendau prevederi referitoare la organizarea și funcționarea organelo Convenției europene, apoi fiind integrate în textul acesteia, fără să mai aibă o existență diferită.