Piața capitalului

Piata primara a capitalului. Plasarea emisiunilor de titluri de valoare

Dupa cum am mai aratat, într-un sistem economic bazat pe economia de piata, capitalul constituie unul dintre cei mai importanti factori de productie. O data cu crearea premiselor functionarii acesteia se naste si se dezvolta piata capitalului care se interconecteaza, fara exceptie, cu pietele celorlalti factori de productie.

În linii mari, piata capitalului, sau financiara cum mai este uneori definita, cunoaste doua compartimente distincte:

a. piata primara a capitalului care, în principal, se refera la structura surselor de capital, precum si a cailor de urmat în vederea formarii lui;

b. piata secundara a capitalului, pe care titlurile de valoare emise de întreprinderile aflate în cautare de fonduri pot fi ulterior negociate, adica vândute si cumparate de diferiti agenti economici. Aceasta piata este de fapt bursa de valori propriu-zisa.

La cele doua piete mentionate mai sus pot fi adaugate relatiile ce se formeaza ca urmare a trecerii capitalului dintr-o forma functionala în alta, prin intermediul actelor de vânzare-cumparare.

Actiunea de evaluare si stabilire a capitalului social a unei firme este una dintre cele mai complexe operatii economico-financiare, atât prin proportii, cât si prin multitudinea de detalii care trebuie avute în vedere cu aceasta ocazie. De aceea, fundamentarea deciziilor privind structura financiara a capitalului implica analize foarte amanuntite si solicita multa abilitate profesionala. Practic, diferite firme, în functie de forma de proprietate, folosesc cai diferite în utilizarea unora sau altora din sursele de capital posibile. Experienta, observarea si analiza sistematica a pietelor financiare si de credit au un rol deosebit de important în stabilirea diferitelor surse de capital, deoarece costul atragerii fiecarei componente si riscul pe care-l implica utilizarea ei difera foarte mult de la o sursa la alta. Cheia succesului financiar a unui întreprinzator consta în gasirea combinatiei optime a componentelor (surselor) capitalului total utilizat, care sa implice o cheltuiala totala minima.

În analiza de mai sus trebuie ponit întotdeauna de la faptul ca pentru fiecare firma sau ramura de activitate exista o anumita structura optima a capitalului.

În general, agentii economici care actioneaza în cadrul unei economii de piata folosesc câteva metode principale pentru a obtine capitalul de care au nevoie.

Prima componenta o reprezinta asa-zisele surse interne. De regula, acestea reflecta numerarul rezultat din operatiile economice derulate de firma. Aceste surse au ca principale cai de alimentare:

- sumele rezultate din amortizari;

- cele rezultate din scoaterea din functiune a mijloacelor fixe neeficiente sau uzate fizic si moral;

- repunerea în circuitul economic a unor stocuri imobilizate;

- partea de profit utilizata pentru dezvoltare stabilita de comun acord cu actionarii, dupa ce, în prealabil, acestia s-au convins de eficienta acestei decizii, respectiv daca data recuperarii sumelor astfel investite este superioara valorii dividendelor la care ei renunta. Unele întreprinderi utilizeaza cea mai mare parte din profiturile obtinute pentru a plati dividende actionarilor lor. Alte firme, aflate în plin proces de dezvoltare, prefera sa utilizeze cea mai mare parte a profitului pentru a-l reinvesti în extinderea activitatii economice. Persoanele care detin actiuni ale acestor firme accepta dividende mai scazute sau chiar absenta acestora daca, prin cresterea rapida a societatii comerciale, actiunile acesteia îsi sporesc valoarea. Prin urmare, aceste persoane prefera sa îsi asume riscuri pentru a obtine o crestere a capitalului, respectivo crestere a valorii actiunilor, mai degraba decât sa aiba siguranta unor dividende stabile. Fireste, fiecare firma va cauta, în functie de conjunctura economica, sa asigure un echilibru între doua posibilitati, astfel încât, sa nu-si pericliteze situatia financiara.

O a doua sursa de capital o constituie împrumuturile. Acestea pot fi împrumuturi indirecte si directe. Primele mai poarta denumirea si de pasive stabile. Ele reprezinta mijloace banesti care, desi apartin unor terti, se afla în permanenta la dispozitia firmelor si sunt folosite ca fondurile proprii. De regula, pasivele stabile se formeaza datorita decalajului de timp între momentul prestarii unui serviciu si momentul platii. Asemenea tipuri de activitati se refera la livrarea energiei electrice, livrarea gazului metan, a energiei termice s.a. Oricum, aceste sume prezinta importanta pentru ca pot fi folosite ca o importanta resursa de finantare a necesarului de mijloace circulante si nu sunt purtatoare de dobânda. Denumirea s-a fixat în teoria si practica economica pornindu-se de la faptul ca ele se afla în permanenta în circuitul capitalului unitatii productive, în cantitati mai mari sau mai mici (de aici apelativul de „stabile”) si fiind sume datorate altora se evidentiaza întotdeauna în pasivul bilantului (deci „pasive”). Tot o forma de împrumut indirect o constituie închirierile temporare sau pe termen lung (asa-numitul leasing).

A doua categorie, împrumuturile directe, implica anumite tranzactii cu institutiile de creditare (banci comerciale sau alte organizatii specializate). Spre deosebire de pasivele stabile, împrumuturile directe sunt generatoare de costuri prin dobânda perceputa de creditor, iar în vederea obtinerii creditului, debitorul este nevoit sa întruneasca si sa respecte anumite conditii precum cele de garantie – solvabilitate, scadenta de rambursare s.a., asupra carora vom reveni într-un capitol viitor.

Una dintre cele mai importante surse de capital la care un agent economic poate recurge în cazul unor nevoi legate de înfiintarea unei firme sau de crestere a activitatii ei o reprezinta emiterea de actiuni si de obligatiuni. Lansarea actiunilor pe piata pentru a fi subscrise de particulari reprezinta, în acelasi timp, o forma eficienta de transmitere a dreptului de proprietate. Din acest punct de vedere, actiunile nu sunt altceva decât o simpla bucata de hârtie emisa de o societate care exprima dreptul de proprietate al celui ce o detine asupra unei parti din averea respectivei societati. Drepturile pe care actiunile le confera detinatorilor sunt, de regula, urmatoarele:

- sa transfere (în functie de felul actiunii) liber, inclusiv prin vânzare, fara nici o restrictie, actiunile detinute;

- sa participe, prin vot, la alegerea membrilor consiliului de administratie al societatii;

- sa participe la profiturile si pierderile societatii, inclusiv la împartirea activelor ramase în cazul în care societatea devine falimentara.

Datorita faptului ca detinerea titlului de proprietate sub forma de actiuni presupune un risc inerent incertitudinilor afacerilor desfasurate de societatile pe actiuni, marimea dividendelor ar trebui, în mod normal, sa depaseasca dobânzile anuale la capitalurile pastrate în banci, în asa fel încât sa acopere si riscul.

Pentru ca oferta publica de actiuni sa se desfasoare cu succes se cer îndeplinite anumite conditii. Printre altele trebuie avut în vedere faptul ca firma sa fie suficient de mare, cu venituri îndestulatoare, sa fie pregatita corespunzator pentru întreaga procedura în sensul de a furniza un volum satisfacator de informatii privind situatia sa financiara în vederea comunicarii acestora catre investitorii de pe piata. În caz contrar, în functie si de scopurile urmarite de firma, actiunile se distribuie în anumite limite.

Oferta publica de actiuni mai poate fi limitata si de alte cauze. Astfel, absenta unei piete secundare de capital face imposibila transformarea în fonduri lichide a unei investitii facuta în actiunile unei întreprinderi, ceea ce-i descurajeaza pe investitori. În aceste conditii, când piata de capital se prezinta îngusta, iar piata de actiuni este suficient formata, atât întreprinderile cât si bancile trebuie sa apeleze la masuri speciale spre a evita unele riscuri excesive pentru cumparatorii de hârtii de valoare. Exista, fara îndoiala, pericolul ca, acolo unde pietele de capital nu sunt înca dezvoltate, atât cumparatorii cât si ofertantii de actiuni sa judece oportunitatea investitiei pe baza unor prezentari prea favorabile, sau prea optimiste. De aceea, repartizarea riscurilor la plasamentele în actiuni are o foarte mare importanta, atât pentru cel ce vinde, cât si pentru cel ce cumpara.