Piața forței de muncă din România în condițiile crizei economice și financiare actuale

Introducere…

Romania se confrunta cu cea mai mare recesiune din perioada moderna. Atat sectorul public cat si cel privat au fost luate prin surprindere de puterea cu care criza economica si cea financiara au lovit mediul de afaceri romanesc. Desi multe firme si-au incetat activitatea, altele au reusit sa se adapteze sau doar sa-si restranga activitatea, supravietuind.

Piaţa muncii…

prin specificul său, reprezintă un complex de relaţii în care se regăsesc raporturile sociale dintre fiinţele umane şi evoluţia lor în timp şi spaţiu.

Confruntarea dintre cererea şi oferta de forţă de muncă într-un anumit interval de timp şi într-un anumit spaţiu, care se finalizează prin vânzarea cumpărarea de forţă de muncă , în schimbul unui preţ numit salariu, poartă denumirea de piaţă.

Criza economica financiara…

declanşarea crizei financiare în luna octombrie 2008, în SUA şi alte ţări, reprezintă cea mai serioasă zguduire a finanţelor internaţionale de la Marea Depresiune din 1929-1933. A fost momentul în care băncile centrale au trebuit să intervină pentru a furniza lichidităţi sistemului bancar.Efecte a actualei crize se răspândesc, dincolo de sfera financiară, la nivelul economiei mondiale în ansamblu, afectând creşterea economică şi piaţa muncii şi generând o serie de alte efecte conexe cu implicaţii de natură conjuncturală sau pe termenele mediu şi lung în ceea ce priveşte structura sistemului financiar mondial şi interfaţa acestuia cu economia reală.

Transmiterea efectelor nefavorabile ale crizei dintr-o ţară de talia SUA în alte ţări, mai mari sau mai mici, are la bază interdependenţa crescândă a economiilor naţionale în cadrul intensificării globalizării pieţelor inclusiv a celor financiare. Dacă sistemul financiar al unei ţări se blochează sau este paralizat, atunci economia acesteia nu mai poate funcţiona normal date fiind multiplele sale interferenţe cu sistemele financiare naţionale şi internaţionale.

Exista o explicaţie oficială a crizei, furnizată de instituţiile publice, potrivit căreia problema îşi are originea în comportamentul nepotrivit al agenţilor economici (cuvinte cheie: egoism, lăcomie, speculaţie ş.a.) şi în imposibilitatea pieţei de a funcţiona lin, asigurând alocarea corespunzătoare a resurselor .

Pe de altă parte, majoritatea cercetătorilor – membri corpului academic, dar şi analiştii din sectorul privat – susţin că tocmai intervenţia statului a sădit seminţele turbulenţelor financiare pe care le traversăm în prezent. Ca un corolar, potrivit acestora, reţeta prescrisă de autorităţi nu poate duce la atenuarea dificultăţilor economice ci, din contră, la agravarea lor.

Criza economică este rezultatul unui complex de factori, care includ în principal: erori de politică monetară, distorsionarea stimulentelor agenţilor economici şi patologia politicii de reglementare financiar-bancară. Luate pe rand:

1.Politica monetară

În primul rând, o teză ferm stabilită de ştiinţa economică este aceea că orice criză de proporţii sistemice este urmarea unui „exces” monetar – a unui proces de reducere artificială a ratei dobânzii şi de expansiune a creditului. Istoria este pigmentată cu numeroase episoade de tip boom-bust, prin care politica inflaţionistă a statului afectează calculul economic al participanţilor la piaţă, generând profituri iluzorii şi alimentând o frenezie speculativă care, în cele din urmă, se destramă sub povara propriei inconsistenţe.

Din acest punct de vedere, criza economică actuală nu este cu nimic diferită de criza anilor 1930, cunoscută sub numele de Marea Depresiune. Factorul determinant fundamental al crizei este politica inflaţionistă de la începutul anilor 2000. Sfătuit de Ben Bernanke – actualul guvernator al băncii centrale a SUA (FED), pe atunci simplu membru al consiliului guvernatorilor, Alan Greenspan a decis să reducă rata dobânzii prin emisiunea de bani. Am asistat astfel la o „relaxare monetară” extrem de serioasă, indiferent de standardul la care ne raportăm: rata dobânzii a scăzut de la 6,25% la începutul anului la 1,75% la sfârşitul acestuia. Ea a continuat să scadă, atingând un nivel record de 1% în 2003, nivel la care a rămas timp de un an. Atenţie, este vorba de rata nominală a dobânzii! În contextul creşterii preţurilor, rata reală a fost chiar negativă, timp de 2 ani şi jumătate – ceea ce înseamnă că băncile au fost plătite ca să ia bani de la Fed, bani pe care i-au canalizat în economie ţinând cont de celelalte stimulente şi constrângeri politice care le influenţează deciziile.

O parte din banii puşi la dispoziţie de băncile centrale au fost jucaţi „pe teren propriu” – investiţi în propriile economii. Cel mai bun exemplu îl constituie tocmai boom-ul imobiliar din SUA, însă astfel de fenomene au existat oriunde condiţiile monetare au permis înflorirea speculei imobiliare: Spania şi Islanda sunt două exemple elocvente. Cercetătorii OECD au coroborat statistici din diverse ţări şi au arătat cum amplitudinea avântului pieţei imobiliare este asociată direct cu amploarea expansiunii creditului.

Cealaltă parte a banilor au fost jucaţi „în deplasare”, adică au luat calea investiţiilor străine, concretizate la rândul lor în exploatarea celor mai riscante oportunităţi ivite.

2. Distorsionarea stimulentelor şi hazardul moral

În vârful acestui monetar-bancar sistem se află banca centrală în calitatea sa de producător monetar. În acest domeniu avem un monopol de stat, care poate decide să crească oferta de bani într-un ritm mai mare sau mai mic în funcţie de interesele politice. Important este faptul că banca centrală poate extinde oricând masa monetară, deoarece banii de hârtie pe care îi produce costă practic… zero. Astfel, devine foarte simplu pentru stat să adopte politica too big to fail, prin care bancherii şi ceilalţi actori importanţi din sistemul financiar sunt încurajaţi să se îndatoreze şi să investească imprudent. Dacă investiţiile se întorc cu profit, banii se duc în buzunarele bancherilor şi ale celorlalţi jucători de pe piaţă.

Dacă investiţiile aduc pierderi, acestea sunt externalizate prin inflaţie. Practic, statul salvează de la faliment bancherii pentru că nu îl costă aproape nimic să producă banii necesari acoperirii respectivelor pierderi.