Piața monetară

Scurt istoric

Indiferent ce tip de economie de piata avem în vedere, toate au un element comun si anume schimbul. Cu ajutorul acestuia reusim sa masuram valorile marfurilor prin comparatie, adica prin raportarea uneia sau alteia. De pilda, în schimbul unei tone de grâu putem obtine 5 tone de carbune, vom spune ca valoarea grâului este de cinci ori mai mare decât cea a carbunelui, sau invers, ca valoarea carbunelui reprezinta a cincea parte din valoarea grâului. Tinând cont de acest lucru, rezulta ca valorile a doua marfuri oarecare se gasesc întotdeauna în raport invers proportional cu cantitatile schimbare. Cu alte cuvinte, cu cât trebuie sa dai o cantitate mai mare dintr-o marfa în schimb, cu atât valoreaza mai putin si invers, cu cât trebuie sa dai o cantitate mai mica în schimbul alteia, cu atât valoreaza mai mult.

Însa, asa cum am mai avut prilejul sa notam, trocul, adica schimbul direct al unei marfi pe o alta marfa (M - M) nu numai ca este greoi, dar, în anumite împrejurari, chiar imposibil. Într-adevar, pentru ca trocul sa poata avea loc, trebuie ca posesorul unui obiect oarecare sa caute o alta persoana dispusa sa dobândeasca marfa pe care o poseda si, în acelasi timp, sa-i cedeze tocmai lucrul de care are nevoie. Mai mult decât atât, pentru ca schimbul sa aiba loc, cele doua marfuri trebuie sa fie de valori absolut egale.

Greutatile trocului au silit pe oameni sa gaseasca o a treia marfa menita sa figureze în fiecare schimb. La început, ei au ales fireste, ceea ce le era mai familiar si de folos în general. Astfel, în diverse locuri si timpuri diferite, rolul acesta l-au îndeplinit fie unele produse spontane ale naturii, fie unele produse ale muncii. Rând pe rând au fost folosite în cadrul schimbului scoicile, nucile de cocos, penele colorate ale unei pasari, sulitele de silex cioplit, sarea, blanurile de animale sau vitele.

Treptat, din lumea tuturor marfurilor s-a desprins o marfa care a început sa joace rolul de echivalent general. Aceasta marfa nu putea fi alta decât aurul, ales tocmai pentru proprietatile sale chimice si fizice (nealterabilitate, maleabilitate s.a.), care atrag dupa sine o serie de consecinte economice: usurinta transportului (nici o alta marfa nu are adunata atâta valoare într-o greutate atât de mica), durata nelimitata (este inoxidabil), greutatea de a-l falsifica, în fine, o divizibilitate perfecta.

Întrebuintarea aurului în calitate de instrument de schimb nu înseamna înca bani. Societatea omeneasca a parcurs mai multe etape pâna a ajunge la banii de aur. La început oamenii s-au servit de metalele pretioase sub forma unor bucati brute. Trebuia deci, în orice schimb, mai întâi sa fie cântarite, apoi sa fie încercate. Repetarea la fiecare schimb a acestei duble operatii i-a determinat pe oameni sa treaca la utilizarea unor bucati taiate din aur, a caror greutate si titlu erau hotarâte dinainte, fiind în plus, garantate printr-o pecete oarecare. De aici înainte, oamenii nu vor mai cântarii barele, ci doar le vor numara. Primii care au avut aceasta idee au fost, se pare, chinezii. În Europa, prima moneda batuta din metal este semnalata prin secolul VII (î.e.n.), locul ei de origine fiind Lidia. Ea nu era nici din aur nici din argint, ci facuta dintr-un aliaj al celor doua metale, pe care grecii îl numeau “electrum”, fara a avea înca forma de disc. Dar, de aici si pâna la adevarata moneda nu mai ramasese de facut decât un pas. Mai trebuia eliminat înca un inconvenient care consta în faptul ca forma cubica sau neregulata era nu numai incomoda, dar permitea si falsificarea ei fara a fi recunoscuta usor. Desi se renuntase la cântarire, de cele mai multe ori era totusi necesara cântarirea pentru a te asigura ca moneda este nestirbita. În scopul înlaturarii si acestor neajunsuri, oamenii au adoptat în final forma unor mici discuri, cu semne în relief pe toata suprafata, pe avers, revers si margine, pentru a nu mai putea fi nici pilita, nici stirbita fara a lasa urme vizibile asupra desenelor care o acopereau din toate partile. Aceasta a fost una din investitiile de prim rang ale civilizatiei, care a servit mii de ani schimbului ca masura unanim recunoscuta a valorii.

Asadar, banii sunt un produs al schimbului care au aparut pe o anumita treapta de dezvoltare a productiei de marfuri si a pietei. Timp de aproape 26 de secole, mai exact pâna la începutul primului razboi mondial, omenirea a folosit monezi metalice, de aur si argint, precum si di alte aliaje. Aproximativ din anul 1600 si pâna în 1914 a existat o etapa de tranzitie în care omenirea a folosit deopotriva monezi cu valoare proprie, de aur si argint, alaturi de semne banesti fara valoare proprie, care reprezentau în circulatie aurul si argintul. Din aceasta cauza, ele erau de cele mai multe ori convertibile. În sfârsit, începând cu primul razboi mondial si pâna astazi am asistat la circulatia bancnotelor (a banilor de hârtie) convertibile sau neconvertibile si a banilor de cont.

Daca aven în vedere întreaga istorie a dezvoltarii civilizatiei umane putem spune ca ea a parcurs doua mari perioade si anume: cea a economiei nemonetare, prima si cea a economiei monetare, a doua. Economia nemonetara a corespuns perioadei istorice în care societatea nu a folosit moneda. Aceasta perioada s-a caracterizat, mai întâi, printr-o economie de autosubzistenta, în cadrul carei n-au existat schimburi si ca atare nici instrumente de schimb. Apoi, a urmat economia trocului când, de asemenea, nu s-au folosit banii ca intermediari ai schimbului de marfuri.

Dupa opinia istoricilor, aparitia economiei monetare a corespuns cu aparitia monedei. Totusi, simpla aparitie a banilor n-a fost suficienta pentru a putea vorbi de o piata monetara. Aceasta a aparut mult mai târziu, în anumite conditii de dezvoltare a societatii când banii au devenit axa în jurul careia se învârteste întreaga viata economica.

Asa cum am mai aratat în capitolul precedent, piata monetara este una din principalele componente ale economiei de piata, ea functionând în strânsa interconditionare cu piata marfurilor si serviciilor, cu piata fortei de munca si a capitalului. Însa, trebuie sa retinem ca piata monetara este de neconceput fara existenta bancilor si a operatiunilor pe care acestea le efectueaza, dintre care, pe departe, se detaseaza deciziile de emisiune si creditare.